Introducerea ”intervievatoarei”:
Simt aproape ca și cum acest interviu e prea prețios pentru a fi imprimat pe hârtie. Vreau să protejez floarea unei iubiri cum nu am mai întâlnit niciodată până acum. Vivek ne-a oferit un dar. Sunt uimită, mișcată, entuziasmată, bucuroasă pentru asta! Ce am simțit când a vorbit, clipind din ochii ei gri-albaștri, a fost o perspectivă bruscă a eternității iubirii. Este ceva ce am simțit când tatăl meu a murit. Îți dă o mare umilință.
Vivek îl respiră pe Osho, așa că îț veți găsi foarte prezent aici. Ea este sannyasin de șapte ani[1] deja, și ”munca” ei în ashram este să aibe grijă de Osho – gătit, medicamente, mesaje, librăria sa, etc. Ea este unul dintre cei doi oameni care are acces direct la Osho oricând; cealaltă este Ma Yoga Laxmi.
Relația Maestru/discipol este aici foarte intimă spiritual. Ni se dă doar conform capacității noastre de a primi.
Interviul a avut loc la un ceai, un ritual de după amiază, în bucătăria unde este pregătită mâncarea lui Osho. Ma Yoga Astha tăia legume, Ma anand Nirgun decojea fasole, iar Vivek și cu mine stăteam pe podea, bând ceai, când interviul a început…
[1] La data realizării interviului, 1978, n.tr.
(Vivek a fost cunoscută ulterior ca Ma Prem Nirvano)
Vivek continuă: nu știam dacă eram nebună sau aveam halucinații. Dar o altă parte a minții mele știa că ce se întâmplase era real; era ceva foarte autentic care doar avusese loc. Și eu eram complet pierdută, nu eram nici în viața aceea, nici în aceasta (râde, amuzată) și nicăieri. Era ca și cum eram pe planeta Pluto.
Și apoi era timpul să mă duc la prelegere și stăteam la ușă- și am simțit cum se întâmplă din nou. A fost click, uuuuup! Și cred că am leșinat și cineva m-a scos afară. Tot ce îmi amintesc este că am revenit, în cealaltă cameră. Și la sfârșitul prelegerii, Osho a sunat la biroul lui Laxmi, așa că am intrat. A întrebat care era problema, ce s-a întâmplat. Bineînțeles că știa, voia doar să o spun și eu.
Unul dintre lucrurile pe care Osho mi le-a spus după ce am luat sannyas a fost, ”Îți aduci aminte de mine? Îți amintești ceva despre mine?” (Chicotim cu toții isteric în acest punct, cu interjecții de tipul ”Oh, Doamne!” sau ”Nu mai suport!”). Și când a spus asta, din nou am avut un click. E ca un click! E ‚click’, pur și simplu. Efectiv totul este întors cu susul în jos. Și singurul lucru care mi-a ieșit pe gură a fost, ”Îmi amintesc că ești cineva pe care l-am iubit foarte mult.” Nu mi-am amintit exact cine eram. Singurul lucru care mi-a venit a fost că el este cineva pe care l-am iubit foarte mult. Și pentru mine, să spun asta atunci! Încă eram destul de directă.
Perioada când mi-a venit a fost…(o întreabă pe Astha, ”Când am venit în Poona? În `73”)… după ce Osho mi-a spus. M-a întrebat din nou dacă aș putea să-mi amintesc. Pur și simplu nu era clar. Și în noaptea aceea, cum stăteam în pat, mi-a revenit moartea mea, când am murit, și casa, și tatăl meu. Mama plecase. Era o figură! Ea plecase în Pakistan cu un alt bărbat, se îndrăgostise de el. Nu sunt sigură dacă a plecat când eram încă acolo (râde, din nou, la absurditatea asta) sau a plecat după ce am murit. Cred că a plecat înainte să mor. Apoi mi-a apărut sentimentul morții mele. Toată lumea era în afara casei, stând pe prispă sau în grădină. Dar Osho era în cameră, și eu eram doar cu el.
Suddha: Te-ai bucurat de ea, de moarte? Îți amintești să-ți fi fost frică, sau ai alunecat prin ea? (În acest punct o să explic că Vivek se referă de fapt la Osho cel din corpul prezent- interviul a avut loc în 1978, n.tr- Pe vremea aceea avea în jur de 17 ani, cu doi ani mai în vârstă ca Vivek, sau Shashi, cum se numea atunci).
Vivek: M-am luptat atunci. Osho a spus că mă luptam și pentru că vroiam pur și simplu să fiu cu el, și nu vroiam să-l părăsesc. Era, ummm….
(Este o tăcere profundă, lungă, de treizeci de secunde sau ceva de genul, o eternitate. Vivek și-a ascuns fața în spatele părului ei lung. Plânge. Mă uit în jur după sprijin – Mâna Astha-ei tremură ușor, în timp ce continuă să taie legume, Nirgun ține o fasole și se uită în gol. Iubirea se scurge pe podea ca mierea.)
…Oricum, am revenit! (vorbește printre lacrimi). Chiar înainte să mor, i-am făcut o promisiune că el mă va chema înapoi, că oriunde aș fi, el mă va aduce înapoi, și l-am făcut să promită că (zâmbește timid)…nu se va duce cu altă femeie, că nu se va căsători! Asta nu îmi amintesc, asta e ce mi-a spus el.
Sudha: (gânditoare) Și-a ținut promisiunea.
Vivek: (încă printre lacrimi amestecate cu bucurie, râde acum). Da. Îmi aduc aminte că casa în care trăiam era exact lângă templul unde Osho obișnuia să mediteze în fiecare zi. Așa l-am văzut – obișnuia să se ducă la templu și eu obișnuiam să-l văd când eram în grădină sau privind pe fereastră. Mă uitam la el! El spune că obișnuiam să-l urmăresc în templu (cu o sclipire malițioasă în ochi), ca să-l enervez!
Sudha: Și să-l ispitești!
Vivek: Nu l-am ispitit. Obișnuiam doar să-l enervez, pur și simplu. Și templul este situat chiar pe vârful unui deal, și este un râu chiar dedesubtul lui.
Sudha: Unde era asta?
Vivek: În Gadarwara. Unde s-a născut Osho. Acesta este râul despre care Osho vorbește adesea în discursuri, unde obișnuia să se ducă să înoate. De câteva ori am fost să înot și eu cu el. Dar de obicei vroia doar să fie singur. Eram cam băiețoasă atunci, și Osho spune că trebuia să-și ia un prieten – numele lui era Shyam – ca să păzească ușa templului, ”Pentru ca Shashi să nu mai vină și să mă deranjeze!” (Shashi era numele lui Vivek, atunci). Și eu obișnuiam să-i duc mâncare – pâine chapatti și dal[1].
Sudha: La templu?
Vivek: Da. Astfel că după meditație putea să mânânce.
Sudha: Cum s-a întâmplat până la urmă de ai început să trăiești cu el?
Vivek: Păi, când a spus asta la Muntele Abu, a spus-o din nou de multe, multe ori. ”Tu vei trăi cu mine.” Și eu tot spuneam, ”Când, când, când?” (râde de frustarea ei) Și el spunea, ”Nu este timpul potrivit!” Apoi într-o zi a spus, ”Acum, intră.” Am spus, ”Acum?” El a spus, ”Da!” Pur și simplu. Și la început nu l-am crezut pentru că așteptam de doi ani.
Suddha: Atât de mult?
Vivek: Da. Nu am început să trăiesc acolo și să am grijă de el cam permanent, știi, să fac totul pentru el, până în ’73. Ne-am mutat în Poona în ’74, deci trebuie să fi fost în ’73 când am avut complet grijă de el și m-am mutat cu el. Ohhh!
Pe măsură ce treceau zilele, am realizat că chiar vorbea serios, și apoi când ne-am mutat în Poona, [înțelegerea] asta s-a cristalizat.
Sudha: Deci toată munca ta și tot efortul tău de meditație a fost să ai grijă de el? Toată viața ta?
Vivek: Da, da. Să am grijă de corpul său. Într-un fel pot să văd că are nevoie de multă grijă. În alt fel, nu are nevoie de prea multă grijă, trebuie doar să curgi cu asta. Am învățat că era mult mai bine decât să îmi fac griji până mă îmbolnăvesc pentru asta, lucru pe care obișnuiam să-l fac. Obișnuiam să devin atât de deprimată când se îmbolnăvea, dar acum am învățat să accept ce se întâmplă cu corpul său și în același timp să fac cel mai bine absolut tot ce pot să fac. Îi ajută cu adevărat corpul dacă eu nu devin nefericită în legătură cu boala sa.
Deci acum privesc la situație și fac pur și simplu tot ce pot să-l ajut. Când se îmbolnăvește, nu poți să spui, ”Bine, acum ce are? Dați-i medicamentul ăsta sau ăla.” Trebuie să te uiți la ce are, să te uiți la ochii lui, la fața sa. Și atunci vezi cumva, ”Ei bine, poate că asta va ajuta.” Dar nu poți spune asta pentru că el are chestia asta și doctorii spun că trebuie să îi dai aia, să îi dai aia pur și simplu. Deci trebuie să simți. Înainte, în primii câțiva ani, el era…nu era…era foarte…nu ne ajuta în niciun fel, în sensul că…
Sudha: Nu te ajuta pe tine să ai grijă de el?
Vivek: Nu! Când era bolnav nu spunea că nu se simte bine, dar acum o face. Acum ajută și el. El spune, ei bine, se întâmplă asta și asta- ”Poate că dacă îmi dai medicamentul ăsta, va ajuta.” Înainte nici nu obișnuia să spună că se simte rău! Și cel mai rău lucru era când avea atacuri, atacuri de astm. Evident, când se întâmplaseră, puteam să-mi dau seama. Dar acum el îmi spune când simte că vine, și este frumos – îi dai pur și simplu medicamentul. Nu oprește [atacul] dar îl eliberează de partea cea mai rea a sa, sufocarea, și partea care îl împiedică să respire. Deci acum el e minunat – spune cănd simte că apare ceva, iar înainte nu obișnuia să spună nici măcar când se întâmpla. Trebuia să simt pur și simplu.
Sudha: Ai avut vreodată perioade de rezistență, sau perioade aspre? Cum e să fii atât de aproape în permanență de energia lui?
Vivek: La început, dar acum nu. Acum totul curge pur și simplu frumos. Înainte să trăiesc cu el – evident, de asta aștepta – era cum eram eu…eram…eram o fată obraznică! Da, chiar eram. Nu știu dacă era rezistență, dar treceam prin chestii, evident, ca toată lumea. La început era, nu știu ce – doar perioadele aspre obișnuite. Acum totul este uimitor, non-serios și plin de râs, și ușor.
(o pauză lungă, și brusc Vivek răsuflă…) O să vă spun partea cea mai bună! (toți râdem – vrei să zici că se putea mai bine? Se aud niște sunete de pictat și oftaturi pe fundal).
Partea cea mai frumoasă – care chiar și acum, în fiecare zi în care o văd, devine din ce în ce mai frumoasă – este să îl văd pe Osho dormind. Când se duce să doarmă după amiaza, mă duc după el, așa că atunci când ajung eu, el deja doarme. Dacă am noroc, fața sa e întoarsă spre mine, și…Asta e pentru mine e tot sumarul faptului de a fi cu el – să fiu cu el când doarme.
E ca și cum e acolo și nu e acolo; ca și cum e un copil nou născut, ca un bebeluș, și în același timp e ca și cum e un bătrân înțelept care trăiește de eoni și eoni și a trecut prin fiecare gen de situație și experiență, absolut tot, și totuși e complet și total neatins. El este ca un prunc nou născut, e și ca un bătrân înțelept foarte antic. E ca și cum…cumva…o goliciune stă întinsă acolo, și în același timp o plenitudine. Sentimentul este că el nu este acolo, și cumva corpul respiră pur și simplu, cumva. Văd pătura cum se ridică și se coboară, și mă gândesc, ”Ah, încă respiră.” Și apoi îl văd întorcându-se pe partea cealaltă, și mă gândesc, ”Ah, încă e în stare să se miște.”
Sudha: Am simțit că a-l urmări în discursuri- e ca și cum ai vedea un om mort, dar el încă se mișcă, încă se întâmplă.
Vivek: Da. Am senzația asta că el nu e acolo și doar corpul său, cumva, e încă acolo. Când te uiți la el, ai totuși acel sentiment că e în același timp plin de vitalitate! Uitându-mă la el, sentimentul meu este de, cum de se descurcă încă corpul să fie aici?! Cum respiră? Cum de inima mai pompează încă? Și apoi vezi că în același timp el e plin de viață. Și strălucește, pur și simplu strălucește total, și fața sa e doar aură peste aură peste aură de aur. El pur și simplu arată de aur și aur și aur! (arată cu brațele, mai mare și mare, umplând bucătăria cu aurul lui).
Asta este pentru mine sumarul faptului a fi cu el, și de a fi aici – să stau lângă el și să fiu capabilă să văd și să simt…Asta mi se întâmplă după amiaza, pentru că noaptea totul e beznă, nu poți vedea. Și cum stau acolo, el este ca un mare ghem de puf! Mă simt pur și simplu foarte protectivă; vreau cumva să-l protejez și să-l acopăr cu totul! (chicoteli). El doarme complet descoperit, mai ales iarna, cu excepția creștetului capului și a frunții, și fața sa se vede.
Uneori fac o meditație; nu atât o meditație, dar se întâmplă. Când mă duc să mă culc cu Osho acolo, am și eu un sentiment puternic de a părăsi corpul. Este cumva ușor pentru mine să am acest sentiment de a pluti, departe, și apoi de adormi din acel spațiu.
Sudha: Acum îți face vreodată să-ți fie greu să ai grijă de el? Am auzit o poveste despre cum odată l-ai închis în camera sa pentru că era bolnav și el vroia totuși să ne ofere discursul.
Vivek: Da! Oh, da, da. Era în perioada aia, de fapt, când situația cu sănătatea lui a început să se schimbe. Cum altfel aș putea s-o spun? Aceea era perioada când el încă nu îmi spunea când se simțea bolnav și nu îmi spunea când vroia medicamente. Da, tușea, tușea toată noaptea, avea o răceală așa de urâtă, și vroia să se ducă să țină prelegerea. Și eu nu puteam să înțeleg cum putea să vorbească în starea aia. Era pur și simplu uluitor! Și am spus, ”Știi, dacă te duci și vorbești în starea asta, o să-ți fie și mai rău.”
Dar el a insistat! (râde cu poftă, la urma urmei, ea este discipolul și el este Maestrul) Imaginează-ți! Am realizat că trebuie să fac ceva în legătură cu asta. A fost și un punct culminant al tuturor anilor de până atunci când nu îmi spunea dacă nu se simțea bine. Și, și…da, l-am închis înăuntru. Și i-am spus lui Laxmi, ”Laxmi, Osho nu iese afară.” Nu știu dacă știa că l-am închis sau nu, dar câteva zile mai târziu toată lumea știa despre asta. Toată lumea întreba, ”Chiar l-ai încuiat înăuntru?” Poate că i-am spus lui Laxmi după aceea că l-am încuiat, nu pot să-mi amintesc. Am știut pur și simplu că trebuia să pun piciorul în prag la un moment dat, și acela s-a întâmplat pur și simplu să fie momentul.
După asta el a început cu adevărat să coopereze, și într-adevăr, de atunci sănătatea sa a fost mult, mult mai bună. A luat o turnură, chiar a luat o turnură. S-a schimbat așa de mult încât acum…[…] Acum îmi spune dacă nu se simte prea bine și să anulez prelegerea. De asemenea pentru darshan – de două, trei ori am sugerat eu, dar alteori, el însuși spune, ”Poate că nu o să mă duc la discurs.” Lucru care este minunat, frumos. Pot să am mai bine grijă de el acum. Și pare o cale mult mai bună.
Sudha: (În acest moment mă uit la Vivek cu uimire – fără călătorii, fără probleme, fără ”muncă”) Deci nu-ți mai faci griji pentru iluminare și lucruri de genul?
Vivek: Eu?! (râdem cu toții și suntem în mod inexplicabil voioși)
[1] Un fel de linte indiană (n.tr.)
Interviul a fost publicat pentru prima oară în ediția din ianuarie, 1979, a Sannyas Magazine, mai recent pe Sannyas.org, și aici.
Sursa web: http://www.satrakshita.com/interview_with_vivek.htm
Copyright, pentru prezenta versiune în limba română: Osho Joy Meditation Center
Traducere și adaptare din limba engleză: Marius Lazăr
Atenţie: dacă doriţi să republicaţi (parțial sau integral) acest articol, vă rugăm să adăugaţi la finalul articolului:
”Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/interviu-cu-ma-yoga-vivek-prietena-lui-osho-ii/”