Osho, despre viata, moarte si abandon….

OSHO, POȚI VORBI DESPRE A ÎNFRUNTA MOARTEA ÎN FIECARE MOMENT ȘI DESPRE ABANDON?

Moartea se întâmplă déjà.  Fie că o înfrunți sau nu, fie că te uiți la ea sau nu, ea este acolo.

Este exact ca respirația. Când un copil se naște, inspiră, respiră pentru prima oară. Acesta este începutul vieții. Iar când într-o zi îmbătrânește, moare, el va expira.

Moartea se întâmplă mereu odată cu expirația iar nașterea odată cu inspirația. Dar expirația și inspirația au loc în permanență:  cu fiecare inspirație te naști, cu fiecare expirație, mori.

Deci, primul lucru de înțeles este că moartea nu este undeva în viitor, așteptându-te, așa cum a fost descrisă mereu.  Este parte din viață, este un proces în desfășurare – nu în viitor, ci aici, acum.  Viața și moartea sunt două aspecte ale existenței,  care se întâmplă împreună, în același timp.

În mod obișnuit ai fost învățat să te gândești la moarte ca fiind împotriva vieții. Moartea nu este împotriva vieții. Viața nu este posibilă fără moarte, moartea este însăși fundamentul pe care există viața. Moartea și viața sunt ca două aripi: pasărea nu poate zbura doar cu o singură aripă, iar ființa nu poate să existe fără moarte.  Deci primul lucru este o înțelegere clară a semnificației morții.

Moartea este un proces absolut necesar pentru ca viața să existe.  Ea nu este dușmanul, este prietenul , și nu este undeva, acolo în viitor, este aici, acum. Nu urmează să se întâmple, s-a întâmplat mereu. De când ești aici, a fost mereu cu tine. Cu fiecare expirație, se întâmplă – o mică moarte, o moarte la scară redusă – dar din cauza fricii, noi am pus-o în viitor.

Mintea încearcă mereu să evite lucrurile pe care nu le poate înțelege, și moartea este unul dintre cele mai de neînțeles mistere. Sunt doar trei mistere:  viața, moartea și iubirea. Și acestea trei sunt toate mai presus de minte.

Așa că mintea ia viața ca de la sine înțeleasă, și atunci nu mai e nevoie să cercetezi.  Acesta este un mod de a evita: nu te gândești, nu meditezi niciodată asupra vieții; ai acceptat-o pur și simplu, ai luat-o de bună.

Este un imens mister. Ești viu, dar nu te gândi că ai cunoscut viața.

Pentru moarte, mintea are un alt șiretlic: o amână- pentru că, să o accepte aici și acum ar însemna o grijă perpetuă.  Așa că moartea o pune undeva în viitor, atunci nu mai e nici o grabă: ”Când o să vină, vom vedea.” Iar pentru iubire, mintea a creat substitute care nu sunt iubire: uneori îți numești posesivitatea ta iubire, uneori îți numești atașamentul tău iubire, uneori îți numești dominația ta iubire. Acestea sunt jocuri ale egoului, iubirea nu are nimic de-a face cu ele. De fapt, din cauza acestor jocuri, iubirea nu este posibilă.

Sursa foto: http://www.sxc.hu

Între viață și moarte, între cele două maluri ale vieții și morții, curge râul iubirii. Și acest lucru e posibil numai pentru cineva care nu a luat viața de bună, care intră profund în faptul de a fi viu și devine existențial, autentic. Iar iubirea este pentru persoana care acceptă moartea aici și acum și nu o amână. Atunci, între acestea două, un fenomen minunat apare: râul iubirii.

Viața și moartea sunt ca două maluri. Posibilitatea este acolo, ca râul iubirii să curgă, dar este doar o posibilitate. Trebuie să o materializezi. Viața și moartea sunt acolo, dar iubirea trebuie să fie materializată – acesta este scopul faptului de a fi om. Dacă iubirea nu se materializează, ai ratat, ai pierdut tot sensul de a fi.

Moartea deja se întâmplă, deci nu o pune în viitor. Dacă nu o pui în viitor, nu se pune problema de a te apăra; dacă ea se întâmplă deja – și s-a întâmplat deja dintotdeauna –atunci nu se pune problema de a te proteja împotriva morții.  Moartea nu te-a omorât; s-a întâmplat când erai deja în viață. Se întâmplă chiar acum, și viața nu e distrusă de ea.  De fapt, datorită ei, viața se înnoiește în fiecare moment: frunzele vechi cad, fac loc noilor frunze să apară; vechile flori dispar, noile flori apar. O ușă se închide, o alta se deschide imediat. În fiecare moment mori și în fiecare moment există înviere.

Odată, un misionar creștin a venit și m-a întrebat: ”Tu crezi în învierea lui Iisus Christos?”

I-am spus că nu e nevoie să meargă atât de departe. În fiecare moment, fiecare este înviat. Dar el nu a putut înțelege. Este dificil pentru oamenii care sunt prea mult afundați în ideologia lor.

El a spus: ”Dar crezi că a fost crucificat? E doar un mit sau este o realitate? Ce crezi?”

I-am spus din nou că fiecare este crucificat în fiecare moment.  Acesta este tot înțelesul crucificării și învierii lui Iisus. Dacă este ceva istoric sau nu, nu contează câtuși de puțin. E pur și simplu irelevant să te gândești dacă s-a întâmplat sau nu – se întâmplă.

În fiecare moment, trecutul este crucificat, frunzele vechi dispar. Și în fiecare moment, o nouă ființă apare în tine,  învie. Este un miracol permanent.

Al doilea lucru de înțeles  legat de moarte este că moartea este singura certitudine. Tot restul este nesigur:  poate se întâmplă, poate nu. Moartea este sigură, pentru că în naștere, jumătate din ea s-a întâmplat deja, așa că celălalt capăt trebuie să fie undeva, celălalt pol trebuie să fie undeva în întuneric. Nu te-ai întâlnit cu el pentru că ți-e frică, nu mergi în întuneric. Dar este sigur: odată cu nașterea, moartea a devenit o certitudine.

Odată ce această certitudine îți penetrează înțelegerea, ești relaxat. De fiecare dată când ceva este absolut sigur, atunci nu mai este nici o grijă. Grija apare din nesiguranță.

Observă: un om e pe moarte și este foarte îngrijorat. În momentul în care moarte devine o certitudine și doctorii spun: ”Acum nu mai poți fi salvat”, el este șocat. Un tremur trece prin ființa sa, dar apoi lucrurile se liniștesc, și imediat toate grijile dispar. Dacă persoanei  i se permite să știe că va muri și că moartea este sigură, odată cu acea certitudine, o pace, o tăcere vine în ființa sa.

Fiecare persoană care e pe moarte are dreptul să știe asta.  Doctorii ascund asta de multe ori, gândindu-se: ”De ce să tulburăm?” Dar nesiguranța tulbură; siguranța niciodată. Această stare de atârnare între și între, de a fi în pragul a ceva – întrebându-te dacă vei trăi sau vei muri – aceasta este cauza de bază a tuturor grijilor. Odată ce este sigur că vei muri, atunci nu mai e nimic de făcut. Atunci accepți pur și simplu acest fapt, și în acea acceptare un calm, o liniștire apare.

Deci dacă persoanei i se permite să știe că va muri, în momentul morții ea devine împăcată. În Orient am practicat asta de milenii. Nu numai asta, în țări ca Tibetul, au fost dezvoltate anumite tehnici pentru a ajuta un om să moară. Ei le-au denumit  Bardo Thodol.  Când o persoană era pe moarte, prietenii, rudele și cunoștințele se adunau în jurul lui, pentru a-i da certitudinea absolută că va muri, și pentru a-l ajută să se relaxeze, pentru că dacă poți să mori în relaxare totală, calitatea morții se schimbă. Noua ta naștere, undeva, va fi de o calitate mai înaltă, pentru că nașterea, calitatea ei, e dată de moarte. Și apoi, la rândul ei, va decide calitatea unei alte morți. Așa ajunge cineva tot mai sus și mai sus, așa evoluează. Și de fiecare dată când cineva ajunge să fie absolut sigur de moarte, o flacără apare pe fața sa – o poți vedea. De fapt, se întâmplă un miracol: el devine mai viu decât a fost vreodată, până atunci.

Există o zicală în India, care spune că înainte ca o flacără să se stingă, ea devine extraordinar de intensă. Doar pentru un moment, ea izbucnește la maximul ei.

Citeam o mică anecdotă:

Odată, erau doi viermișori. Primul era leneș și nechibzuit, și mereu stătea în pat până târziu. Celălalt se trezea mereu devreme, și se ducea la treaba lui. Pasărea dimineții a prins viermele cel harnic. Apoi, a venit un pescar cu un felinar, și l-a prins și pe aventurierul de noapte.

Morala: nu poți să câștigi.

Moartea este sigură. Orice ai face – te trezești de dimineață sau nu – moartea este sigură. S-a întâmplat deja, de aceea este sigură; se întâmplă deja, de aceea este sigură. Deci, de ce să aștepți momentul când o să mori în patul tău? De ce să nu faci ceva sigur din asta, chiar acum?

Observă doar. Dacă spun că moartea este sigură, nu simți că frica dispare din interiorul tău? Nu simți că însăși ideea – și nu este decât o idee acum, nu este experiența ta – doar o idee că moartea e sigură, și ești calm și liniștit. Dacă poți s-o experimentezi…Și poți, pentru că este un fapt; eu nu vorbesc de teorii, eu nu tratez în termeni de teorii. Acesta e un simplu fapt.  Doar deschide ochii și observă-l. Și nu încerca să-l eviți, nu este nici o cale de a-l evita. Evitându-l, îl ratezi. Acceptă-l, îmbrățișează-l, și trăiește cu conștiința că în fiecare moment mori și în fiecare moment te naști. Dă-i voie să se întâmple. Nu te agăța de trecut: nu mai există, deja s-a dus.

Sursa foto: http://www.sxc.hu

De ce să cari în continuare lucruri moarte? De ce să fii atât de împovărat de cadavre? Renunță la ele și te vei simți imponderabil, te vei simți neîmpovărat. Și odată ce renunți la trecut, viitorul renunță de la sine, pentru că viitorul nu este altceva decât o proiecție a trecutului. În trecut ai avut anumite plăceri, acum mintea proiectează aceleași plăceri în viitor. În trecut ai avut anumite suferințe, acum mintea proiectează un viitor în care acele suferințe nu sunt lăsate să se întâmple. Acesta este viitorul vostru. Ce altceva este? Sunt proiectate plăceri de care te-ai bucurat în trecut, suferințele sunt date la o parte. Viitorul tău este un trecut mai colorat și mai schimbat, repictat, renovat, dar este trecutul.

Odată ce trecutul cade, brusc cade și viitorul, și atunci ești lăsat aici și acum: ești în existență, ești existențial, și acesta este singurul mod de a fi. Toate celelalte moduri sunt doar pentru a evita viața, și cu cât mai mult eviți viața, cu atât mai mult îți este teamă de moarte.

O persoană care trăiește cu adevărat, nu se teme sub nici o formă de moarte. Dacă trăiești corect, ai terminat-o cu moartea, ești deja prea recunoscător, împlinit. Dar dacă nu ai trăit, atunci grija permanentă continuă: ”Nu am trăit încă și moarte vine. Și moartea va opri totul și odată cu moartea nu va mai fi nici un viitor.” Așa că devii neliniștit, temător și încerci să eviți moartea.

Evitând-o,  evitând moartea, continui să ratezi viața. Uită de acea evitare. Trăiește viața. Trăind viața, moartea este evitată. Trăind viața, devii atât de împlinit încât dacă în acest moment vine moartea și viitorul încetează, tu vei fi pregătit. Vei fi pregătit și fericit. Ți-ai trăit viața, te-ai bucurat de existență, ai celebrat-o, ești mulțumit.  Nu este nici o nemulțumire, nici o bombăneală, nu ai nici o ranchiună. Spui bun venit morții. Și dacă nu poți spune bun venit morții, un lucru e sigur: nu ai trăit.

Am auzit o anecdotă:

Doi nobili unguri au ajuns la un duel al morții. Dar pentru că nici unul nu era nerăbdător să-și riște viața, fie cu sabia, fie cu pistolul, s-a decis să aibe loc un duel fără vărsare de sânge. Fiecare trebuia să spună un număr, și cel care spunea numărul mai mare va fi desemnat ca câștigător.

Secundele erau bineînțeles în joc, și agitația și suspansul erau maxime, când cei doi nobili așezați la capetele opuse ale unei mese lungi, s-au aplecat asupra sarcinii de a se gândi la un număr mare.  Partea provocată, care avea privilegiul de a spune prima, s-a gândit mult și greu.  Venele de la tâmple se umflau, iar transpirația i se vedea pe frunte.

”Trei!”, spuse el într-un final.

Celălalt duelist spuse și el, la rândul lui: ”Ei bine, mă dau bătut!”

Când ți-e teamă de moarte, chiar și numărul trei este cel suprem. Când ți-e teamă de moarte, continui să găsești scuze ca să continui să trăiești. Fie că viața ta înseamnă ceva sau nu, tu continui să găsești scuze ca s-o prelungești.

În Occident, acum este o nebunie despre cum să prelungești viața. Asta arată pur și simplu că undeva, viața este ratată. De fiecare dată când o țară sau o cultură începe să se gândească la cum să prelungească viața, asta arată pur și simplu un singur lucru: că viața nu este trăită. Dacă trăiești viața, atunci chiar și un singur moment este de ajuns. Un singur moment poate fi egal cu eternitatea. Nu este o problemă de durată, este o problemă de profunzime; nu este o problemă de cantitate, este o problemă de calitate.

Gândește-te doar: ai vrea un moment din viața lui Buddha sau ai vrea 1000 de ani din viața ta? Atunci vei  putea să înțelegi la ce mă refer când vorbesc de calitate, intensitate, profunzime. Într-un singur moment, împlinirea este posibilă, poți să înflorești și să strălucești: dar se poate să nu înflorești pentru o mie de ani și să rămâi ascuns în sămânță.

Aceasta este diferența dintre atitudinea științifică față de viață și atitudinea religioasă. Atitudinea științifică e preocupată de prelungire: cum să prelungești viața. Nu este preocupată de semnificație. Astfel că poți găsi bătrâni în spitale, în special în Occident, care doar așteaptă să moară. Ei vor să moară, dar cultura nu le permite. Ei s-au săturat să fie în viață, ei vegetează pur și simplu – nici o semnificație, nici un sens, nici o poezie; totul a dispărut și ei sunt o povară pentru ei înșiși. Ei cer eutanasierea dar societatea nu o permite. Societatea se teme atât de mult de moarte încât nu o permite nici măcar pentru oamenii care sunt pregătiți să moară.

Chiar cuvântul moarte este un cuvânt tabu, mai tabu decât sex.” Sex” a devenit  încet, încet aproape acceptabil. Acum „moarte” are nevoie și el de un Freud care să-l facă acceptat, astfel încât să nu mai fie un tabu și oamenii să poată vorbi despre asta și să-și poată împărtăși experiențele lor despre asta. Iar atunci nu mai este nevoie să-l ascunzi și nu mai este nevoie să forțezi oamenii să trăiască împotriva lor înșiși. În spitale, în casele bătrânilor, oamenii pur și simplu se târăsc, pentru că societatea, cultura, legea, nu le permite să moară. Și dacă cer să li se permită să moară, pare ca și cum ar cere să se sinucidă. Ei nu cer să se sinucidă, de fapt, ei au devenit cadavre moarte; ei sunt o sinucidere vie și cer să fie scăpați de ea – pentru că durata nu este semnificativă, cât de mult trăiești nu este esențialul. Cât de profund trăiești, cât de intens trăiești, cât de total trăiești, calitatea…

Sursa foto: http://www.sxc.hu

Știința este preocupată de cantitate, religia este preocupată de calitate. Religia este preocupată de arta de a trăi viața și de a muri viața. Șapte ani, șaptezeci de ani sau șaptesute de ani – ce diferență va fi? Vei continua să repeți același cerc vicios iar și iar și iar. Vei deveni pur și simplu din ce în ce mai plictisit.

Schimbă așadar focalizarea ființei tale. Învață cum să trăiești fiecare moment și cum să mori în fiecare moment, pentru că ambele sunt împreună. Dacă știi cum să mori în fiecare moment, vei fi în stare să trăiești fiecare moment – proaspăt, tânăr, virgin.  Mori față de trecut. Nu-i permite să se amestece în prezentul tău. În momentul în care ai trecut de el, lasă-l să nu mai fie acolo. Nu mai este acolo; continuă numai în memoria ta; e doar o amintire. Lasă ca această amintire să fie și ea eliberată. Această tulburare psihologică nu ar trebui să fie permisă.

Nu spun că ar trebui să uiți tot ceea ce știi. Nu spun că toată memoria este rea. Are utilizări tehnice. Trebuie să știi cum să conduci, trebuie să știi unde e casa ta, trebuie să-ți recunoști soția și copiii. Dar acestea nu sunt tulburări psihologice. Când vii acasă, bineînțeles că recunoști că aceasta este soția ta. Asta este memorie factuală – utilă, îmbunătățește viața, o facilitează. Dar dacă vii acasă și te uiți la soția ta împreună  cu toate experiențele trecute alături de ea, atunci aceasta este o tulburare psihologică. Ieri era furioasă, acum privești din nou cu acea amintire între voi, ochii tăi sunt înnourați de acea amintire. Alaltăieri era tristă sau răutăcioasă și cicălitoare – acum dacă privești prin prisma tuturor acestor impresii psihologice, atunci nu privești la femeia care stă chiar acum în fața ta. Te uiți la cineva care nu este acolo, vezi pe cineva care nu există. Te uiți la o fantomă – ea nu este soția ta. Și e posibil ca și ea să se uite la tine în același mod.

Așa că fantomele se întâlnesc, iar realitățile rămân separate. Fantomele sunt căsătorite iar realitățile sunt divorțate. Atunci aceste două fantome vor face dragoste, aceste două fantome se vor lupta, se vor război, și vor face o mie și unul de lucruri, iar realitățile vor fi foarte, foarte departe. Nu va exista nici un contact; realitățile nu vor avea nici o conexiune. Și atunci nu poate exista nici o comunicare, nu poate exista nici un dialog. Doar realitățile pot iubi. Fantomele pot doar să facă gesturi neputincioase, mișcări, dar fără viață în ele.

Renunță la trecut în fiecare moment. Amintește-ți să renunți la el. La fel cum îți cureți casa în fiecare dimineață, în fiecare moment curăță casa interioară a trecutului. Toate amintirile psihologice trebuie lăsate deoparte. Păstrează doar lucrurile factuale, și mintea ta va fi foarte, foarte curată și limpede.

Nu o lua înaintea ta, în viitor, pentru că asta nu se poate face. Viitorul rămâne necunoscut; aceasta este frumusețea sa, aceasta este măreția, gloria sa. Dacă devine cunoscut, va fi inutil, pentru că atunci tot entuziasmul și toată surpriza vor fi pierdute.

Nu te aștepta la nimic pentru viitor. Nu îl corupe, pentru că atunci toate așteptările tale, dacă sunt îndeplinite, te vor face nefericit. Nu vei fi fericit pentru asta, pentru că este așteptarea ta și este împlinită. Fericirea este posibilă doar prin surpriză, fericirea este posibilă doar atunci când ceva se întâmplă la care nu te-ai fi așteptat niciodată, când ceva te ia total prin surprindere.

Dacă așteptările tale sunt împlinite sută la sută, vei trăi ca și cum ai fi în trecut, nu în viitor. Vii acasă și te așteptai ca soția ta să spună ceva și ea o face, și te așteptai ca copilul tău să se poarte într-un anumit fel și el o face. Gândește-te doar, vei fi într-o plictiseală continuă. Nimic nu se va întâmpla, totul va fi doar o repetiție, ca și cum ai vedea ceva pe care l-ai mai văzut înainte, ai auzi ceva pe care l-ai mai auzit înainte.  Vei vedea în permanență că este o repetare a ceva, iar repetiția nu poate fi niciodată satisfăcătoare. Noul, ineditul, originalul este necesar.

Deci dată așteptările tale sunt împlinite, vei rămâne complet nesatisfăcut. Iar dacă așteptările tale nu sunt împlinite, atunci te simți frustrat. Atunci te simți în mod constant ca și cum tu propui iar Dumnezeu tot dispune, simți că Dumnezeu este dușmanul, simți ca și cum toată lumea este împotriva ta și toată lumea lucrează împotriva ta. Așteptările tale nu sunt niciodată împlinite, te simți frustrat.

Meditează doar la așteptările tale: dacă sunt împlinite, te vei simți plictisit, dacă nu sunt împlinite, te vei simți înșelat, ca și cum are loc o conspirație împotriva ta, ca și cum toată existența conspiră împtriva ta. Te vei simți exploatat, te vei simți respins, nu vei fi capabil să te simți acasă. Și toată problema apare pentru că te aștepți la ceva.

Nu o lua înainte în viitor. Renunță la așteptări.

Odată ce renunți la așteptări, ai învățat cum să trăiești. Atunci tot ce se întâmplă te împlinește – orice ar fi.  Nici măcar pentru un singur lucru nu te vei simți frustrat, pentru că de la bun început nu te-ai așteptat la ceva anume, deci frustrarea este imposibilă. Frustrarea este o umbră a așteptării. Odată ce renunți la așteptare, frustrarea cade de la sine.

Nu poți să mă frustrezi pe mine, pentru că eu nu aștept niciodată nimic. Orice ai face, voi spune ”Bine”. Mereu spun ”Bine”, cu excepția câtorva cazuri când spun ”Foarte bine!”

Odată ce așteptările nu sunt acolo, ești liber – să mergi în necunoscut și să accepți necunoscutul, orice aduce el, și să-l accepți cu profundă recunoștință. Nemulțumirile dispar, bombănelile dispar. Oricare ar fi situația, te simți mereu acceptat, acasă. Nimeni nu este împotriva ta, existența nu este o conspirație împotriva ta. Este casa ta.

Al doilea lucru: atunci totul se întâmplă pe neașteptate, totul devine nou. Aduce o prospețime în viața ta, o briză proaspătă suflă în permanență și nu lasă ca praful să se așeze în jurul tău. Ușile și ferestrele tale sunt deschise; intră razele de soare, intră briza, intră parfumul florilor – și totul este neașteptat. Nu ai cerut niciodată asta, iar existența continuă să se reverese asupra ta. Simți că dumnezeirea există.

Propoziția ”Dumnezeu există” nu este o propoziție; este o afirmație a cuiva care a trăit ne-așteptând; fără nici un fel de așteptări; care a trăit în mirare. Dumnezeu nu este o ipoteză logică; este o exclamație de bucurie.  Este exact precum ”Aha!” Și nu mai înseamnă nimic altceva, înseamnă pur și simplu, ”Aha!”- atât de frumos, atât de minunat, atât de nou, atât de inedit, și dincolo de orice ai fi putut visa vreodată. Da, viața este mai aventuroasă decât orice aventură pe care ți-o poți imagina. Și viața este însărcinată, mereu însărcinată, cu necunoscutul.

Odată ce aștepți, totul este distrus. Renunță la trecut; aceasta este calea de a muri în fiecare moment. Nu planifica niciodată viitorul. Aceasta este calea de a permite vieții să curgă prin tine, și atunci rămâi într-o stare neînghețată, fluid. Asta numesc eu a fi un sannyasin – nici un trecut, nici un viitor, doar viu în acest moment, intens de viu, o flacără arzând la ambele capete, o torță arzând la ambele capete. Și acesta este abandonul.

Osho: Ancient music in the pines, Chapter 8, question 1 (Muzica antică a brazilor)

Sursa web: http://www.osho.com/library

Copyright© Osho International Foundation

Copyright pentru versiunea în limba română: Osho Joy Meditation Center

Traducere: Marius Lazăr

Atenţie: dacă doriţi să republicaţi (parțial sau integral) acest articol, vă rugăm să adăugaţi la finalul articolului:

”Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/osho-despre-viata-moarte-si-abandon/ ”

Comenteaza cu profilul de Facebook :