“Mintea este o Iuda”- Osho, despre a fi cu ceilalti si a fi singur

Osho, te aud spunând că noi suntem toţi frunze ale aceluiaşi copac, şi că iluminarea este posibilă doar atunci când suntem cu adevărat împreună. Pe de altă parte, te aud spunând că numai individul singur îşi poate împlini fiinţa în profundă solitudine. Simt că ambele lucruri sunt adevărate, dar totuşi nu am nici o înţelegere reală asupra lor. Te rog să comentezi.

Ambele lucruri sunt adevărate, dar ele par să fie contradictorii; de aici, confuzia. Pe de o parte, eu spun că atunci când eşti una cu existenţa, ajungi la realizare şi a fi una cu existenţa înseamnă că tu dispari, nu mai eşti. Şi pe de altă parte vă spun să fiţi voi înşivă, să fiţi în mod autentic cu faţa voastră originară; doar atunci puteţi experimenta realizarea.

Pot să văd dilema ta. Simţi că ambele sunt adevărate, asta e important de ţinut minte – că simţi că ambele sunt adevărate, dar mintea ta nu este convinsă, gândirea ta nu este convinsă. Gândirea ta creează întrebări: Cum pot ambele să fie adevărate? Mintea funcţionează pe un mod de tip sau/sau: sau asta poate fi adevărat sau opusul său poate fi adevărat. Ambele împreună nu pot fi adevărate, din punctul de vedere al minţii, al logicii, al raţionalităţii sale. Dacă mintea este cu sau/sau, atunci inima este cu ambele/şi. Inima nu are nici o logică, ci o sensibilitate, o perceptivitate. Poate vedea nu doar că ambele pot exista împreună; de fapt ele nu sunt două. Este un singur fenomen, văzut din două aspecte diferite. Şi este mult mai mult decât cele două, de aceea spun ”ambele/şi”.

Şi inima are întotdeauna dreptate. Dacă se pune problema de a alege între minte şi inimă… pentru că mintea este o creaţie a societăţii. A fost educată. Ţi-a fost dată de societate, nu de existenţă. Inima este nepoluată. Este pură existenţă: de aceea are o sensibilitate. Priveşte din perspectiva inimii, şi contradicţia începe să se topească ca gheaţa. Îți spun: ”fii una cu universul; trebuie să dispari şi să laşi existenţa să fie. Tu trebuie doar să fii absent, pentru ca existenţa să poată fi prezentă în totalitatea sa.” Dar persoana care trebuie să dispară nu este realitatea ta, e doar personalitatea ta. E doar o idee în tine. În realitate tu eşti deja una cu existenţa; nu poţi exista altfel. Tu eşti existenţă. Dar personalitatea creează o înşelăciune şi te face să te simţi separat. Poţi să te consideri separat, existenţa îţi dă libertate totală, chiar şi împotriva ei înseşi. Poţi să te gândeşti la tine ca fiind o entitate separată, un ego. Şi aceasta este bariera care te împiedică în a te topi în imensitatea ce te înconjoară în fiecare moment. Aceasta nu are uşi închise, toate uşile sale sunt deschise.

Sursa foto: http://www.sxc.hu/

Uneori simţi că o anumită uşă se deschide, dar numai pentru o fracţiune de secundă; personalitatea ta nu îşi poate permite mai mult. Acele momente le numeşti momente de frumuseţe, momente de extaz. Privind la un apus, doar pentru o secundă uiţi de separarea ta. Eşti apusul. Acela este momentul în care simţi frumuseţea lui. Dar în momentul în care spui: acesta este un apus frumos, nu îl mai simţi; te-ai întors la egoul tău separat, la entitatea închisă a egoului. Acum mintea vorbeşte. Şi acesta este unul dintre mistere, că mintea poate vorbi- şi nu ştie nimic; iar inima ştie totul – şi nu poate vorbi. Poate că a şti prea multe face să fie dificil să vorbeşti despre asta. Mintea ştie atât de puţine, pentru ea e posibil să vorbească. Limbajul îi este suficient, dar acesta nu este suficient pentru inimă.

Dar uneori, sub impactul unui anumit moment- o noapte înstelată, un răsărit, o floare frumoasă, şi doar pentru un moment, uiţi că eşti separat. Şi chiar şi a uita de asta eliberează o extraordinară frumuseţe şi bucurie. Când spun că tu trebuie să dispari pentru a realiza supremul, nu mă refer la ”tu”, cel real; mă refer la acel ”tu” care nu eşti. Mă refer la acel ”tu” care crezi că eşti. Şi a doua afirmaţie, că doar simţindu-te una cu existenţa, total dizolvat în ea, te realizezi pe tine, realizezi adevărul… nu este nici o contradicţie pentru inimă, pentru că acest ”tu” pe care îl realizezi când eşti una cu existenţa nu este vechiul ”tu”. Acela era personalitatea ta, iar aceasta este individualitatea ta. Acela ţi-a fost dat de societate, iar aceasta este natură, realitate, un dar al existenţei. Poţi să uiţi de el, dar nu îl poţi distruge.

Celălalt ”tu”, falsul ”tu”, îl poţi crea, dar nu îl poţi face real. Va rămâne o umbră, o faţă pictată. Nu va deveni niciodată faţa ta originară.

Când eram profesor la universitate, în campusul profesorilor, era o mică stradă. Erau foarte puţine căsuţe acolo, şi acelea erau cele mai bune căsuţe, pentru decani şi vice-cancelar şi şefii de catedre. Aşa că era foarte tăcută, goală, fără trafic… şi strada nu era lungă. Mergea aproape un kilometru şi apoi era un capăt, un capăt închis, şi o vale adâncă. De fiecare dată când ploua… Îmi plăcea să mă plimb în ploaie. Cei din ultima casă se obişnuiseră… pentru că au văzut că se întâmpla iar şi iar, de fiecare dată când ploua, era sigur că eu voi apare pe stradă.

Şi aceea era ultima casă; apoi era valea acolo. Ei se gândeau că trebuie să fiu nebun, fără umbrelă, ud fleaşcă, cu barbă, părul lung, şi mergând atât de încet şi liniştit… ca şi cum nu era nici o problemă că ploua. Şi apoi obişnuiam să stau lângă un mare copac bodhi, chiar la capătul străzii. Copacul bodhi are multe frumuseţi, multe frumuseţi. Una din frumuseţi este că frunzele sale sunt de aşa natură încât atunci când plouă poţi sta sub el şi să te aperi de ploaie: frunzele împiedică apa să ajungă la tine. Şi are un frunziş foarte des, aşa că apa continuă se se adune pe frunze. Iar frunzele sunt ca nişte cupe, deci reţin multă apă. Deci dacă eşti prins brusc de ploaie, şi nu vrei să-ţi strici hainele, copacul bodhi te protejează mai mult ca orice alt copac.

Dar o altă frumuseţe era mai importantă pentru mine, şi anume că atunci când ploaia se oprea, atunci sub copacul bodhi începea să plouă! Căci, cât de mult putea reţine atâta apă? Mai devreme sau mai târziu se îngreunează şi frunzele încep… Deci când restul lumii e tăcută, sub copacul bodhi plouă. Aşa că obişnuiam să merg la capătul străzii să mă odihnesc sub copacul bodhi.

Asta era altă nebunie pentru oamenii din casă. Doar în primele cinci minute de ploaie te poate proteja copacul; după aceeea, e periculos, cel mai periculos. Ploaia s-a oprit, dar nu se va opri sub copacul bodhi timp de cel puţin o oră. Copiii din casă, soţia, fiicele, fiii – se adunau cu toţii pe verandă şi se uitau la mine. Şi devenise ceva absolut pentru ei, că ambele lucruri se întâmplă împreună – ploaia şi venirea mea la casa lor. Casa era dată unuia dintre cei mai importanţi fizicieni, şeful catedrei de fizică. Şi el era foarte interesat de mine, pentru că din când în când făceam afirmaţii care aduceau fizica şi misticismul mai aproape ca întotdeauna. Poate că aceeaşi afirmaţie poate fi făcută de fizician, aşa cum este făcută de mistici.

El era un om foarte umil. Predase peste tot în lume, în diferite universităţi. De fiecare dată când aveam o conferinţă la reuniunea studenţilor, pentru că aproape în fiecare săptămână, de două sau trei ori… El era absolut sigur în public, venea în mod sigur. Mulţi alţi profesori obişnuiau să vină, dar el era cel mai regulat. Şi am devenit prieteni. El era foarte bătrân. Lucrase cu Albert Eistein, şi după moartea lui Albert Einstein a venit în America în locul său, pentru că fusese cel mai apropiat coleg al său, şi nimeni nu i-ar fi putut lua locul decât el. Am devenit atât de buni prieteni încât el a spus: ”Uneori aş vrea să vii la casa mea; Aş vrea să te prezint soţiei şi copiilor mei.”

Sursa foto: http://www.sxc.hu/photo/

Habar n-aveam că aceia erau oamenii care mă ştiau deja, şi eu îi ştiam deja la rândul meu. Când am ajuns la casa lor au început cu toţii să chicotească, şi el era foarte furios. A spus: ”Am adus un prieten. Accept că el este foarte tânăr iar eu sunt foarte bătrân, şi prietenia pare ciudată, dar concepţiile noastre despre realitate sunt foarte apropiate, şi nu ar trebui să vă purtaţi astfel, nu v-aţi purtat niciodată aşa.” Dar soţia a spus: ”Tu nu-l cunoşti pe omul ăsta.” Şi eu i-am spus: ”Are dreptate: noi ne ştim bine de aproape doi ani.” El a spus: ”Ce?! Te ştii cu soţia şi copiii mei?” Am spus: ”Nu chiar, dar un fel de familiarizare există.” Şi apoi i-am spus: ”Eu vin aici pe stradă când plouă; şi aceşti oameni iubesc să mă vadă, pe mine, un nebun. Şi nu cred că sunt lipsiţi de politeţe pentru că râd şi chicotesc atunci când mă prezinţi lor… chiar şi soţia ta nu se poate abţine.”

Acest fizician s-a întâlnit cu un anume sannyasin în America şi mi-a trimis un mesaj: ”Ultima persoană pe care vreau să o văd eşti tu, şi mă întorc în India cât de curând posibil doar ca să te văd pe tine. Şi motivul este că simt că ai perfectă dreptate când spui că modul de a vedea lumea al inimii este mult mai aproape de realitate decât modul minţii.” Dar înainte de a putea ajunge în India, a murit. Simt că am fost în gândurile lui atunci când a murit.

Noi suntem una, din punct de vedere al realităţii noastre. Părem separaţi, din punctul de vedere al egourilor noastre fabricate. Deci când spun să-ţi dizolvi acel ”tu”, mă refer la propria ta creaţie, sau la creaţia societăţii din tine. Şi simte doar tăcerea momentului în care tu nu eşti; atunci te vei simţi atât de mult în armonie cu norii şi oceanul şi munţii. Ziua în care renunţi la el complet, este cea mai măreaţă zi din viaţa ta, pentru că asta îţi aduce tot universul. Nu pierzi nimic, pierzi doar o idee falsă şi obţii totul: întreg universul, universul infinit cu toate frumuseţile sale, cu toate comorile sale. Dar înainte de a putea să renunţi la falsul ”Eu”, trebuie să-ţi găseşti adevăratul ”Eu”; altfel, renunţând la falsul ”Eu” vei simţi că devii gol. De aceea spun ”devino un individ, fii tu însuţi.” Asta înseamnă pur şi simplu că simţindu-ţi realitatea, vei fi fără nici un fel de probleme capabil să renunţi la fals.

De fapt, falsul va renunţa de la sine. Pe măsură ce realul apare, falsul se duce. Şi realul este dintr-un anumit punct de vedere, individual, individualul împotriva personalităţii. Personalitatea era doar un talmeş-balmeş, ceva a fost pus de mama ta, ceva a fost pus de tatăl tău, ceva de vecinii tăi, de prieteni, soţie, profesori, preoţi, lideri… A fost un ghiveci, nu era indivizibil. Aproape că se prăbuşea – în orice moment, un mic accident şi se va prăbuşi, nu avea un suflet care să lege toate părţile sale. Nu avea nici un fel integritate, era doar o sumă de părţi.

Împotriva ”personalităţii” folosesc cuvântul ”individualitate”, cu sensul de indivizibilitate. Individual înseamnă indivizibil: nu îl poţi diviza, nu există părţi – nu se poate prăbuşi. Este tare ca piatra, este o singură bucată. În comparaţie cu personalitatea… dar acesta e doar un aspect. Văzut din punctul de vedere universal, nu mai eşti nici individ. Chiar şi această demarcaţie dispare. Eşti întregul. Vântul, copacii, luna nu mai sunt separate undeva; nici tu nu eşti. Respiri în fiecare moment. Existenţa nu este separată de tine, chiar atunci când crezi că eşti separat. Şi când ştii că nu eşti separat, este o extraordinară realizare. Atunci toată teama de a-ţi pierde faţa, toată teama de a-ţi pierde personalitatea – care alunecă mereu, dispare. Ai ajuns la origini. Ai ajuns la etern, la universal. Asta e ceea ce eu numesc iluminare. Ai devenit plin de lumină şi claritate. Acum trăieşti întreg misterul existenţei. Când vezi un trandafir, devii el. Nu îl vezi din afară; îl simţi din fiinţa sa cea mai intimă. Petalele sale sunt ale tale, parfumul său e al tău. Nu eşti un observator, eşti el.

Krishnamurti obişnuia să spună iar şi iar, toată viaţa sa a spus-o; Nu cred că oamenii care ascultau îl ascultau cu adevărat. Aceasta este cea mai des repetată observaţie a sa: că observatul devine observatorul, sau că observatorul devine observatul. Nu vezi un apus care trece; eşti în el, eşti parte din acele culori minunate. Şi a trăi existenţa într-o empatie atât de profundă este cea mai bogată experienţă pe care o poate avea omul. Ai încredere în ceea ce simţi. Nu te încrede niciodată în mintea ta, mintea ta este o Iudă.

Sursa: Osho, Beyond Psychology, #2

Copyright© Fundaţia Internaţională Osho

Copyright, pentru versiunea în limba română: Osho Joy Meditation Center

Traducere și adaptare din limba engleză: Marius Lazăr

Atenţie: dacă doriţi să republicaţi (parțial sau integral) acest articol, vă rugăm să adăugaţi la finalul articolului:

”Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/mintea-este-o-iuda-osho-despre-a-fi-cu-ceilalti-si-a-fi-singur/ ”

Comenteaza cu profilul de Facebook :