Osho, despre hara, goliciune, nimicnicie si trezire….

Secvență din filmul ”Death of a Samurai” (Moartea unui samurai)
Sursa foto: http://www.avclub.com

Te-am auzit spunând că centrul stării noastre de Buddha este în hara, în interiorul corpului. Există o energie de Buddha adormită și în inimile noastre și în al treilea ochi?

Avem cu toții același potențial de a ne reaminti, fiecare cu expresia lui/ei unică de creativitate?

Comentează, te rog.

Centrul hara este sursa întregii tale energii. Poate crește așa cum un copac crește de la rădăcini în diferite brațe.

Conform unui calcul diferit al lui Patanjali, energia poate fi împărțită în șapte centri, dar sursa originară rămâne hara. Din hara poate merge în sus.

Al șaptelea centru este în cap, iar al șaselea centru este ceea ce numești al treilea ochi. Al cincilea centru este în gâtul nostru, iar al patrulea centru este exact la mijloc: inima. Sub inimă sunt trei centri, deasupra inimii sunt trei centri. Dar toți acești șapte centri cresc precum un copac din sursa originară, hara. De aceea, în limba japoneză, sinuciderea este numită hara-kiri. Oamenii nu își taie gâturile, nu își taie capetele. Ei pur și simplu înfig un mic cuțit în centrul hara – chiar la 5 centimetri (2 inch) sub buric- și persoana moare. Și nu vei ști absolut deloc că cineva s-a sinucis. Pur și simplu energia este eliberată din corp, sursa este deschisă.

Eu încerc să vă duc la însăși sursa originară. De acolo, depinde de tine să îți duci energia în orice centru dorești. Între primul centru, hara, și al șaptelea centru din cap, energia se poate mișca la fel cum se mișcă energia prin diferitele ramuri ale unui copac – de la rădăcini până la înflorirea cea mai înaltă. Hara este sursa. Când înflorește, ajunge brusc la al șaptelea centru, străpungându-ți inima, gâtul, iar la al șaptelea centru înflorește ca un lotus. Omul la rîndul lui este ca și un copac ce înflorește.

Acestea sunt diferite moduri de a privi lucrurile. Yoga lui Patanjali este unul din ele; Zenul este o abordare cu totul diferită. Pentru mine, Zenul pare să fie mai științific, în timp ce Patanjali pare să fie mai intelectual și mai filozofic. Zenul începe chiar de la sursă.

Buddha din tine nu stă altundeva decât în hara; el nu stă în inimă. Energia poate fi adusă în inimă, atunci expresia ei va fi iubirea. Energia poate fi adusă în al treilea ochi, și atunci vei fi capabil să vezi lucruri care nu sunt vizibile în mod obișnuit – aura oamenilor, aura lucrurilor, un anumit tip de energie de raze X care merge mai adânc în lucruri. Dacă aceeași energie se duce în al șaptelea centru, după Patanjali, este atins samadhi-ul – devii iluminat.

Dar acestea sunt calcule diferite. Mai degrabă decât să vorbești despre samadhi, te-aș încuraja să intri în sursa ta de energie de unde totul se va întâmpla. Nu-mi place să vorbesc despre flori prea mult, pentru că vorbitul va rămâne doar ceva conceptual. Abordarea mea este mai pragmatică.

Vreau ca tu să experimentezi energia ta adormită. În momentul în care ajungi acolo, se trezește. Doarme doar dacă tu nu ești acolo. Dacă conștiența ta ajunge la sursă, se trezește, și trezirea sa este Starea de Buddha. În trezirea ei devii pentru prima dată parte a existenței: niciun ego, niciun sine, o pură nimicnicie.

Oamenii se tem de cuvântul `nimicnicie`. În a doua întrebare, acea teamă este clară:

A doua întrebarea este:

Deși ai insuflat sutrelor viață și umor, pentru mine, Zenul rămâne frumusețea dezolantă a deșertului, iar eu tânjesc după altceva.

De ce nu pot renunța la ideea că, calea mea nu este prin goliciune, ci plenitudine? Încă port această dorință după un soi de uniune, o contopire spre exterior mai degrabă decât a mă dizolva în nimicnicia din interior.

Cu cine te vei contopi în exterior? Tu nu știi nici măcar cine ești. Și cine ți-a spus că zenul este o ”frumusețe dezolantă a deșertului?” Zenul este poate cea mai frumoasă cale, plină de flori, cântece, bucurie și râs.

Dar ideea nimicniciei creează o anumită frică de a te dizolva într-un deșert. Este doar mintea ta care face diferența între goliciune și plenitudine. Realizând-o pe oricare din ele, le vei realiza pe amândouă, pentru că ele sunt două aspecte ale unui singur lucru, ale unui singur fenomen care poate fi numit fie nimicnicie, fie plenitudine.

Zenul a ales corect să îl numească nimicnicie, pentru că plenitudinea îți poate da neînțelegeri. În momentul în care te gândești la plenitudine începi să-ți imaginezi. În momentul în care te gândești la a te contopi cu cineva din exterior, imediat un Dumnezeu, un paradis, un rai, tot felul de imaginații apar. Și acele imaginații te vor împiedica să mergi undeva.

Eu nu îți ajut deloc imaginația. Eu încerc să-ți dezrădăcinez imaginația în toate modurile posibile. Vreau să te las fără imagini, în tăcere completă, în nimicnicie, pentru că acesta este singurul mod a atinge plenitudinea.

Sursa foto: http://techgnotic.deviantart.com

Când o picătură dispare în ocean, nu înseamnă că devine nimic. Da, devine nimic dar devine deasemenea și oceanul. În dispariția sa ca picătură, de cealaltă parte devine deasemenea întregul ocean. Așa că plenitudinea și nimicnicia nu sunt două lucruri diferite, doar două concepte ale minții, dar în realitate, numai două moduri de a spune un singur lucru. Goliciunea, sau nimicnicia, este un mod mai bun pentru că nu permite niciunui fel de imaginație să apară.

Plenitudinea este periculoasă. Dacă este folosită corect atunci nu este nicio problemă. Plenitudinea îl va dizolva și ea pe Dumnezeu, paradisul, și raiul și iadul și încarnarea. Dar mintea este capabilă să folosească ideea de plenitudine într-un mod în care nu poate folosi cuvântul `nimicnicie`. Pentru a împiedica mintea de la a folosi cuvântul `plenitudine` și a te împiedica astfel să realizezi realitatea, de la Gautama Buddha a fost ales cuvântul ”nimicnicie`. Dar nimicnicia nu este absență; nimicnicia nu este moartă. Nimicnicia este plinătate, dar este atât de plină încât nu o poți defini, și nu poți să-i pui o limită sau o graniță.

Plenitudinea și nimicnicia fără margini, în experiență, înseamnă exact același lucru. Dar pentru începător, cuvântul `plenitudine` este periculos – și toată lumea este începătoare.

Începe cu ceva care este mai puțin capabil să te ducă departe de realitate. Plenitudinea poate fi folosită doar de către un maestru care știe că nimicnicia și plenitudinea sunt sinonime. Dar pentru începător este periculos, pentru că pentru el plenitudinea înseamnă ceva opus nimicniciei. Dacă `plenitudinea` este sinonimă cu `nimicnicia`, atunci nu este nicio problemă. Atunci deșertul devine oceanul, atunci este doar frumusețe și cântec și dans.

Nimicnicia îi dă ideea minții că totul va fi pierdut. Tu vei fi pierdut, dar adevărul este, în momentul în care totul este pierdut, inclusiv tu, ai câștigat tot universul – toate stelele în interiorul tău, și vastul univers în inima ta. Nu înseamnă a pierde nimic, deci nu te îngrijora pentru nimic.

Cel care întreabă continuă:

Este acesta doar refuzul meu de a crește? Mă păcălesc pe mine? Trebuie să îmbrățișăm cu toții Manifestul Zen [1], indiferent ce `tip` simțim că suntem?

Nu se pune problema de tip. Toate tipurile sunt superficiale. În miezul cel mai intim este o singură existență. Manifestul Zen nu este pentru un tip anume, este pentru toți – pentru bărbați și pentru femei, pentru albi și pentru negri, și pentru hinduși și mahomedani, și pentru creștini și budiști. Nu contează în ce fel de condiționare ai fost crescut, Zenul este pur și simplu o tehnică de a intra în adevăralitatea ta. Intrarea este atât de adâncă încât nu rămâne nimic, și totul este găsit.

Gurdjjieff a scris o carte, Totul și Nimic. Aș vrea să retrag cuvântul `și`, pentru că totul este nimic; nu se pune problema de `și`. Orice tip ai fi – introvertit, extrovertit – nu contează, toți sunteți parte din aceeași existență. Și când te relaxezi în existență, toate diferențele voastre dispar, numai unimea rămâne. Poți numi acea unime cum dorești, dar în esență este nimicnicie. Poți să îi dai orice culoare; poți să o numești cu ce nume vrei, dar nu începe să o numești după un alt nume de la început, pentru că asta te poate rătăci. Cineva poate gândi că îi poate spune Dumnezeu, apoi va începe să venereze un Dumnezeu care este fabricat de om.

Pentru începător, nu există cale mai sigură decât să evite jocurile minții care se joacă. Nimicul este dincolo de puterea de a ajunge a minții, așa că ea nu se poate juca jocuri cu ea. Dar oricum altcumva o vei numi, mintea este capabilă să-și facă jocurile ei cu asta.

Tot efortul meditației este să nu permiți minții să-și joace jocurile. Ea s-a jucat de secole. Cineva trebuie să ajungă la punctul de a vedea toate jocurile minții: toți zeii, toți mesiașii, toți profeții, toate religiile, toate filozofiile.

Existența este disponibilă unei ființe tăcute, nu celui învățat, nu celui bine informat, nu eruditului. Este disponibilă celui inocent, și meditația este o cale de deveni din nou inocent. Întorcându-te la copilăria ta, fiind renăscut, neștiind nimic, o tăcere, o bucurie, o beatitudine apare care este indestructibilă, care este eternă.

[1] Titlul unei cărți Osho, în care este ”lăudat” Zenul ca și cale spirituală…

Osho, The Zen Manifesto: Freedom from Oneself, Ch.7 (Manifestul Zen: Libertatea de tine însuți)

Sursa web : http://o-meditation.com/2015/03/19/hara-the-third-eye-and-zen-osho/

Copyright© Osho International Foundation

Copyright, pentru versiunea în limba română: Osho Joy Meditation Center

Traducere și adaptare din limba engleză: Marius Lazăr

Atenţie: dacă doriţi să republicaţi (parțial sau integral) acest articol, vă rugăm să adăugaţi la finalul articolului:

”Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/osho-despre-hara-goliciune-nimicnicie-si-trezire/”

Comenteaza cu profilul de Facebook :