Osho: Un meditator nu are nevoie de ghidare personala (I)

PREAIUBITE OSHO,

SUNT SANNYASINUL TĂU DE ȘAPTE ANI ȘI SUNT INCAPABIL SĂ-MI EXPRIM RECUNOȘTINȚA, PENTRU FAPTUL CĂ ASTA A DAT VIEȚII MELE O DIRECȚIE, BUCURIE ȘI GRAȚIE ȘI MULTE ALTELE.

ACUM, FIIND AICI DOAR DE O SĂPTĂMÂNĂ, ÎMI DAU SEAMA CĂ AM AVUT MEREU O NEVOIE DE GHIDARE PERSONALĂ DE LA CINEVA CARE SĂ SE ACORDEZE CU MINE ȘI CU ÎNTREBĂRILE MELE. ACEASTĂ NEVOIE PUTERNICĂ A FOST REÎNTĂRITĂ PE TIMPUL UNEI SESIUNI DE CONSILIERE, ASTĂZI, AICI.

PREAIUBITE MAESTRE, VREI, TE ROG, SĂ COMENTEZI?

Satyam Robert, după modul în care crești în tăcere, în meditațiile tale, în grația ta, și după modul în care grația vine spre tine, nu ai nevoie de nicio ghidare personală. Ai nevoie să fii din ce în ce mai deschis către existența impersonală. Ideea ghidării personale este obiceiul vechi al minții de a deveni dependent de cineva; și eu lupt din greu împotriva obiceiurilor tale vechi.

Întreaga existență îți este disponibilă – acum ești în postura de a fi în contact direct cu universul. Pe măsură ce recunoștința ta devine și mai profundă, pe măsură ce grația ta devine din ce în ce mai limpede, pe măsură ce tăcerea ta devine din ce în ce mai înrădăcinată în tine – universul însuși este cel care te ia în mâinile sale. Acele mâini sunt invizibile, dar sunt acolo; nu sunteți orfani în univers. Sunteți extraordinar de necesari și de iubiți, doar că nu sunteți conștienți de asta.

Sugestia mea este să renunți la ideea de ghidare personală, pentru că oricine o va face, va încerca să te ghideze conform minții lui, conform ideilor sale despre cum ar trebui să fii. Asta au făcut toți învățătorii lumii: și-au impus ideea lor, imaginea lor asupra oamenilor care caută și cer ghidare. Este unul dintre cele mai periculoase jocuri de jucat, pentru că în el ești mereu pierzătorul. Dacă învățătorul are succes în a-și impune anumite direcții, anumite tipare, discipline, după mine nu este ghidare; este inducere în eroare. Pentru că nimeni nu-ți cunoaște sinele tău unic – doar tu îl poți cunoaște. Și trebuie să crești în acord cu natura ta, nu cu ghidarea nimănui.

Sursa foto: http://imgkid.com

Pentru mine, a fi natural, a fi spontan este de ajuns. Toate ghidările au fost induceri în eroare. Și poți vedea asta: tot universul umanității trăiește într-o imensă eroare. Altfel, de ce ar fi atât de multă nebunie? De ce ar fi atât de multă nefericire, atât de multă agonie și suferință spirituală? Motivul este că nimănui nu i-a fost permis să fie el însuși, în ființa sa naturală.

Așa-zisele voastre religii nu au încredere în natura voastră; ele au încredere în sfinte scripturi; ele au încredere în cuvinte moarte rostite cu mii de ani în urmă de oameni pe care nu îi cunoaștem. Dacă ei știau ceva, sau doar creau ficțiuni…dacă tu nu știi, nu poți fi niciodată sigur. Dar ei te modelează după tiparele create în trecut. Acest proces de modelare a oamenilor în creștini, hinduși, mahomedani, buddhiști, merge împotriva însăși dreptului uman esențial; nu îți permite să fii în sinele tău natural. Și dacă nu ești tu însuți, nu poți fi fericit.

Gândește-te, doar, dacă ar fi fost învățători care să învețe trandafirii că trebuie să devină lotuși…Din fericire, trandafirilor nu le pasă de învățători și religii și biserici. Dar gândește-te, doar pentru un moment: dacă ar fi fost acolo oameni care să le spună trandafirilor să fie lotuși, gălbenelelor să fie trandafiri, care ar fi fost rezultatul final al acestui lucru?

Trandafirii ar fi încercat să devină lotuși, ceea ce nu pot deveni niciodată; nu este natura sinelui lor. Ei pot fi doar trandafiri, frumoși, extraordinar de grațioși, de parfumați. Dar dacă ideea asta de a fi cineva, altfel decât este natura lor, le este impusă asupra lor, două lucruri se vor întâmpla: ei nu vor deveni niciodată lotuși, dar toată energia lor se va irosi în încercarea de a deveni lotuși. Și al doilea lucru este că nu vor fi nici trandafiri, pentru că de unde vor găsi energia de a fi trandafiri? Toată acea energie face un efort spre imposibil.

De fapt, același lucru s-a întâmplat cu umanitatea. Toată lumea îți dă o idee; toată lumea este gata să-ți spună cum ar trebui să fii.

Toate imperativele cu ”ar trebui” și ”n-ar trebui” trebuiesc abandonate. Trebuie pur și simplu să-ți asculți vocea interioară. Și oriunde duce ea, mergi fără să te intereseze dacă oamenii cred că este corect sau greșit.

Dacă poți deveni doar sinele tău, dacă poți înflori în natura ta intrinsecă, doar atunci vei avea fericire – o pace care nu poate fi exprimată în cuvinte, și o anumită poezie a ființei tale; un anumit dans al ființei tale, pentru că vei fi în armonie cu existența. A fi în armonie cu tine însuți este singura cale de a fi în armonie cu existența. Nimeni nu are nevoie de ghidare personală, pentru că toate ghidările personale sunt un nume frumos pentru dependența de cineva, și acel cineva te va distorsiona.

Eu nu vă dau nicio disciplină – nu vă spun, ar trebui să fiți asta sau asta. Eu spun pur și simplu că ar trebui să devii tăcut, pentru a putea să-ți asculți mica, liniștita ta voce. Acela este adevăratul tău ghid; ghidul este în interiorul tău. Știu sute de psihanaliști, psihologi, așa-ziși consilieri. Ei sunt împovărați cu tot felul de probleme, dar ei doar au învățat tehnica, fie prin educație sau din biblioteci. Și ei continuă să dea sfaturi – a da sfaturi este atât de simplu. În viețile lor ei nu sunt ceea ce sfătuiesc. Dacă observi viața, am urmărit îndeaproape viața unor oameni ca Sigmund Freud – consilierii de vârf din lume: Karl Gustav Jung, Alfred Adler, Assagioli – am fost pur și simplu șocat să văd că acești oameni au devenit ghizi pentru milioane de oameni.

Îmi amintesc un mic incident…

Wilhelm Reich, ca tânăr psihanalist, era profund interesat să-l întâlnească pe Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei. El citise [despre el] în universități și era un geniu, poate de o calitate mai mare chiar decât Sigmund Freud. Sigmund Freud era la bătrânețe, în ultimii săi ani, și acest Wilhelm Reich cerea iar și iar o întâlnire. În cele din urmă a obținut întâlnirea. Și modul în care l-a tratat Sigmund Freud a fost atât de inuman, doar pentru că era un tânăr, proaspăt ieșit de pe băncile universității.

El venise cu câteva întrebări semnificative, și își crease în mintea sa o imagine măreață despre Sigmund Freud, firește. A întrebat: ”Am venit de foarte departe pentru a cerceta câteva lucruri: Unul, insiști că până când un om nu este psihanalizat, complet psihanalizat, el nu va ieși niciodată din confuzie și nefericire. Poți să îmi arăți un om care a fost complet analizat, ca să pot să îl întâlnesc și să văd cum arată un om total limpede? Am citit despre asta, dar nu am nicio experiență personală de a întâlni pe cineva care este dincolo de confuzie și este pură claritate.”

Sigmund Freud a devenit furios, și a spus, ”Ce tâmpenie…psihanaliza nu este un lucru simplu. E nevoie de zeci de ani pentru ca cineva să devină complet psihanalizat.”

Sursa foto: http://prodos.thinkertothinker.com

Reich era șocat, dar a spus, ”Tu ai lucrat toată viața ta. Ai psihanalizat vreo persoană complet, ca să pot să mă duc să întâlnesc acea persoană? Pentru că în afară de asta, nu există nicio dovadă că ceea ce spui are vreo semnificație din punct de vedere științific.” Și văzându-l pe Sigmund Freud cum se înfurie…pentru că Sigmund Freud nu era obișnuit cu astfel de întrebări, el era înconjurat de prieteni buni, de yes-meni. Orice prostie ar fi spus, ei spuneau că este un mare adevăr. Văzându-l pe Sigmund Freud devenind atât de furios, Reich a spus, ”Să lăsăm asta. Vreau să știu dacă tu ai fost psihanalizat total sau nu.” Și Sigmund Freud a trebuit să-i spună, ”Ieși afară! Și să nu mai încerci niciodată să mai vii la mine; nu știi să te porți.”

Realitatea este că toată viața sa Sigmund Freud era întrebat de colegii săi, iar și iar, ”Așa cum tu ne psihanalizezi pe noi, acum că știm tehnica, de ce nu te lași psihanalizat, de oricare din noi, care vrei tu? Am vrea să aruncăm o privire în lumea interioară a viselor tale, a imaginațiilor, dorințelor tale, să vedem dacă ceea ce pretinzi că este absolută claritate, pace, integritate este acolo în interiorul tău sau nu?”

El a refuzat în permanență; el nu a permis niciodată să fie psihanalizat, și el este fondatorul psihanalizei. Dar de ce se temea el să fie psihanalizat? El știa foarte bine că este ușor să le dai sfaturi altora, dar este dificil să te transformi pe tine însuți. El suferea de problemele umane obișnuite, de aceleași tensiuni, aceeași nefericire, aceleași reprimări, aceleași inhibiții, aceleași tabu-uri. Și îi era teamă să-și deschidă lumea viselor sale pentru că asta ar fi arătat lucruri care erau o dovadă că, deși el era fondatorul, el însuși nu era ceea încerca să facă din toată umanitatea. Aceeași situație este astăzi. Psihanaliștii înșiși se duc din când în când la un alt psihanalist, ca să fie psihanalizați, pentru că ei au devenit prea împovărați de probleme. Este un joc atât de stupid.

Dacă Gautama Buddha spune ceva despre meditație, este experiența sa, nu doar o formulare teoretică, intelectuală. Dacă spune ceva despre lumina interioară, el a văzut-o. Dacă spune că este posibil să mergi dincolo de minte, el a mers dincolo de minte, numai atunci o spune. Iar oamenii care l-au observat timp de 42 de ani în continuu nu au găsit nicio pată, nu l-au găsit niciodată furios, niciodată nefericit, niciodată trist. Cineva nu se poate preface timp de 42 de ani în continuu; ai nevoie de vacanțe! Chiar și să te prefaci pentru câteva ore că ești ceea ce nu ești este așa o tensiune și așa o povară, încât o vei arunca și te vei arăta așa cum ești la cea mai mică scuză.

Aceasta este diferența dintre mișcarea psihanalitică din Occident și mișcarea Orientală pentru meditație.

V-am spus o poveste sufită…

O femeie era foarte impresionată de un mistic sufit, și era foarte îngrijorată pentru singurul ei fiu. Ea trăia pentru el; tatăl era mort. Băiatul era viața ei, și ea vroia ca el să devină ceva.

Băiatul era prea atașat de mâncat dulciuri și tot felul de prostii. Ea a încercat din greu; toată lumea, profesorii, preoții, toți au încercat, dar băiatul era absolut indiferent la sfaturile lor; el a continuat să mânânce dulciuri.

El era singurul fiu, așa că în cele din urmă mama se relaxa și îi dădea ce vroia; altfel, el rămânea furios. Dar el nu mânca nimic din ce nu vroia să mănânce; El mânca doar lucrurile pe care vroia să le mănânce. Și acelea erau lucruri care nu erau sănătoase, care nu erau hrănitoare, care puteau să-i creeze probleme mai târziu în viață.

Misticul sufit venise în pribegie prin sat, și femeia s-a gândit că era o ocazie bună. Acel om avea o aură atât de puternică și de extraordinară în jurul său, poate că el era capabil să schimbe mintea stupidă a acestui băiat. Ea l-a luat pe băiat…îl ducea la oricine care putea fi de ajutor; devenise aproape un lucru de rutină. Băiatul s-a dus acolo foarte reticent, foarte rezistent; devenise aproape o chestiune a propriului său respect de sine.

Când femeia i-a spus maestrului sufit despre situație, el a spus; ”Va trebui să mă ierți. În acest moment nu pot să spun un singur cuvânt acestui băiat minunat. Eu sunt bătrân, am 70 de ani, dar va fi nevoie de cel puțin două săptămâni ca să pot să îi spun ceva.”

Femeii nu-i venea să creadă. Oricine, orice idiot era gata să dea sfaturi. Și un mare mistic, urmat de mulți, mulți oameni, îi spune băiatului ”Va trebui să mă ierți; ai venit și nu pot să te sfătuiesc în acest moment. Va trebui să îmi dai cel puțin două săptămâni.”

Băiatul, pentru prima oară a renunțat la reticența sa, la rezistența sa. Pentru prima oară era respectat, era acceptat ca o ființă umană demnă; nu era condamnat imediat. Și bătrânul era într-adevăr preocupat, vroia să îi dea un sfat care să aibe importanță; el avea nevoie cel puțin de două săptămâni. Mama era absolut șocată, nu îi venea să creadă că acest mare mistic nu poate sfătui un băiețel, chiar acum, pentru o problemă atât de trivială. Dar ce să facă? Au trebuit să aștepte două săptămâni.

După două săptămâni ea a venit din nou. De data aceasta băiatul a venit foarte bucuros. De fapt, el era foarte nerăbdător să vadă cât de repede se duceau zilele, și le număra pentru că vroia să-l vadă din nou pe mistic. ”El este un om total diferit față de toți oamenii la care m-ai dus până acum.” Femeia era surprinsă pentru că băiatul era mereu rezistent, reticent. El se ducea împotriva voinței sale, era forțat să se ducă – și de data aceasta era atât de nerăbdător! El nu poate aștepta două săptămâni; acele două săptămâni i s-au părut ca doi ani.

Sursa foto: http://iambaker.net

În cele din urmă, a venit ziua, și dimineața devreme băiatul a făcut o baie, și-a schimbat hainele, s-a pregătit. Mama a spus, ”Care-i graba?”

El a spus, ”Vreau să văd omul. El este singurul om care am simțit că îi respectă pe ceilalți.”

Altfel, a-i sfătui pe ceilalți este un fel umilire; este a spune: ”Eu știu iar tu nu știi. Eu sunt ghidul iar tu ești cel ghidat. Eu sunt învățătorul iar tu ești cel care învață.” Înseamnă a te bucura de un anumit egoism, cu prețul umilirii celeilalte persoane.

Ei s-au dus, și femeia a întrebat mai întâi, ”Înainte să întreb despre băiat, vreau să știu de ce ți-au trebuit două săptămâni – este așa o mare problemă filozofică?”

Misticul a spus, ”Dacă ar fi fost o problemă filozofică aș fi răspuns imediat; este o problemă existențială. Eu am 70 de ani; el are doar șapte ani. Eu am trăit de zece ori mai mult decât băiatul, și totuși îmi place să mănânc dulciuri. Și câtă vreme eu însumi mănânc dulciuri, nu pot să spun nimic.În aceste două săptămâni am încercat să nu mănânc dulciuri, să văd ce se întâmplă. Sfatul meu va depinde de propria mea experiență, nu doar de opinia comună că dulciurile sunt rele. Ele pot fi rele, dar dacă eu nu pot renunța la ele la vârsta de 70 de ani, să mă aștept la asta de la un băiat de șapte ani…nu pot să dau acest sfat.”

Băiatul era foarte impresionat. Un om la vârsta sa s-a torturat singur pentru două săptămâni? Și el i-a spus băiatului, ”Fiul meu, este foarte dificil. Am reușit să renunț la dulciuri, și am reușit acum pentru tot restul vieții – dar să te sfătuiesc pe tine, simt că e puțin nesigur. Tu ești atât de tânăr. Să renunți la dulciuri dacă îți plac va fi dificil, și a impune ideea asta asupra ta va fi ca și cum aș fi violent și aș viola dreptul tău individual. Deci tot ce pot să spun, este bine și este sănătos, dar este foarte dificil. Este o provocare. Poți să alegi dacă ești pregătit să accepți provocarea. Eu am renunțat la ele pentru tot restul vieții; doar acum am autoritatea să spun că și tu poți să renunți la ele. Dar este cu siguranță un lucru greu. Ești pregătit pentru o provocare, pentru o aventură?”

Băiatul a spus, ”Renunț la ele chiar acum, pentru toată viața mea. Dacă tu poți să renunți la ele, de ce nu aș putea și eu? Și tu ești atât de bătrân; eu sunt atât de tânăr. Tu devii din ce în ce mai slab; eu devin din ce în ce mai puternic. Pot să accept provocarea; nu-ți face griji pentru asta.”

Mamei nu îi venea să creadă ce se întâmplă: este un miracol. Băiatul îl convingea pe bătrân, că ”Voi fi în stare.”

Bătrânul a spus, ”Sentimentul meu este că, și tu ar trebui să te gândești la asta timp de două săptămâni, încearcă…”

Băiatul a spus, ”Nu. Renunț la ele chiar acum, în prezența ta, cu binecuvântările tale.”

Sursa: OSHO, The Invitation, Chapter 12

Copyright© OSHO International Foundation

Copyright, pentru prezenta versiune în limba română: Osho Joy Meditation Center

Traducere și adaptare din limba engleză: Marius Lazăr

Atenţie: dacă doriţi să republicaţi (parțial sau integral) acest articol, vă rugăm să adăugaţi la finalul articolului:

”Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/osho-un-meditator-nu-are-nevoie-de-ghidare-personala-i/”

Citiți partea a doua a articolului, aici.

Comenteaza cu profilul de Facebook :