Osho, despre relatia Maestru-Discipol (I)

PREAIUBITE OSHO,

ESTE POSIBIL SĂ ÎMI FII MAESTRU, DACĂ EU NU DORESC SĂ IAU SANNYAS?

Cred că tu nu înțelegi semnificația discipolatului. Ceri ceva imposibil. Este ca și cum te-aș întreba eu: Poți să fii sannyasinul meu dacă eu nu vreau să fiu maestrul tău? Poți vedea absurditatea acestui fapt. Dar de ce apare o astfel de întrebare de la bun început, trebuie înțeles. Are de-a face cu tot trecutul umanității.

Oamenii sunt creștini fără să fie creștini; oamenii sunt hinduși fără să fie hinduși. Doar formal îl acceptă creștinii pe Isus ca maestrul lor. Nu este o relație intimă, sinceră, totală. Vine doar prin naștere – este o relație accidentală. Ei nu au ales să fie creștini. S-au născut într-o casă creștină, sau într-o casă evreiască, și au fost condiționați să creadă că Isus este maestrul tău, Moise este maestrul tău – bietul Moise nu știa nimic de tine, nici Isus nu avea habar cine ești. Și asta e valabil peste tot în lume.

Religia nu are nimic de-a face cu nașterea ta. Prin naștere cineva nu poate fi creștin, hindus, mahomedan; dar așa s-au petrecut lucrurile până acum. Religia s-a alăturat nașterii pentru a te amăgi. Cea mai bună cale de a amăgi o persoană este să-i dai ideea că ceea ce caută oamenii, ea are deja. Aceasta este cea mai rafinată modalitate de a trișa.

Un creștin nu se gândește niciodată să caute să găsească ce este religia, ce înseamnă să fii discipol, ce înseamnă să accepți pe cineva ca maestrul tău. El a fost amăgit de la naștere să creadă că are deja religia. Făcută de-a gata, i-a fost oferită. Nu a fost făcut niciun efort din partea lui, nicio căutare, nicio cercetare, nicio investigație. El are un maestru, Isus Christos, are o carte sfântă, BIBLIA; totul este furnizat de tradiție, familie, societate.

Ei nu-ți dau nicio șansă să cercetezi pe cont propriu; și aceasta este problema, dacă nu cercetezi pe cont propriu nu vei descoperi niciodată ce înseamnă viața, ce este adevărul, ce înseamnă aceste momente extraordinare, când cineva devine discipol, când cineva găsește un maestru…Nu vei cunoaște niciodată acele momente de încântare supremă. Nu vei alerga niciodată pe stradă, gol, strigând, ”Evrika! Am găsit!”

Arhimede nu era nebun. El era unul dintre cei mai importanți oameni de știință din vremea sa și din toate timpurile. Și dacă el, descoperind un lucru simplu, un fapt științific, uită cu totul de haine pentru că era în baia sa când a descoperit un anumit principiu pe care-l căuta…

Când cauți în continuu în toate direcțiile, bătând la toate ușile, nu știi niciodată care ușă este cea corectă. Arhimede era în impas de luni de zile pentru că regele îi spusese, ”Dacă ești cu adevărat un om de știință, ar trebui să descoperi un lucru. Cineva, un alt rege, mi-a oferit în dar o coroană din aur. Vreau să știu dacă este aur pur sau dacă e vreun amestec în el. E vreun alt metal amestecat cu el? Și nu vreau să fie tăiată coroana. Nu vreau nici măcar s-o atingi. Trebuie să găsești răspunsul fără să strici acest dar minunat.”

Timp de luni de zile Arhimede a fost tulburat: cum să descopere? Dacă i se permitea să taie o mică bucată din coroană, ar fi fost posibil să descopere dacă alte metale erau amestecate în ea sau nu. Când o întrebare rămâne în continuu cu tine timp de 24 de ore, te duce, încet, încet, aproape de răspuns. Răspunsul vine într-un moment de relaxare. Întrebarea este o tensiune, dar poți să primești răspunsul în relaxare doar dacă tensiunea a fost la apogeul său maxim.

Așa a fost timp de luni de zile, iar regele întreba în fiecare zi. Arhimede începea să se simtă stânjenit: un om de știință binecunoscut nu poate descoperi un lucru atât de mic? Oamenii au început să râdă de el. El nu putea să doarmă, nu putea să facă nimic- doar o singură întrebare…În acea zi, relaxându-se în baie- care era plină de apă, plină complet – cum stătea în cadă, natural o parte din apă a dat pe afară pentru ca el să intre în cadă.. Și ceva s-a aprins în mintea lui. A cântărit apa care se scursese afară și a găsit principiul. Dacă aurul pur este pus în apă, atunci o anumită cantitate de apă va fi înlocuită. Dacă vreun alt metal este amestecat în el, atunci o cantitate diferită de apă va fi înlocuită, pentru că acel metal nu va avea același efect asupra apei precum aurul, dacă acesta e pur.

Acum, coroana nu trebuie să fie distrusă; trebuie doar pusă în apă, și o altă bucată de aur pur, cu același volum, poate fi pusă în apă și poți vedea câtă apă iese afară în ambele cazuri. Dacă este exact la fel, atunci coroana este din aur pur; dacă nu, atunci este un amestec. Descoperirea nu era ceva măreț. El nu găsise un maestru, sau adevărul; el nu se realizase pe sine. Nu intrase în nirvana. Dar o descoperire atât de mică…Problema nu este de mic sau mare; problema este de a găsi tu însuți. Bucuria vine din a găsi, nu din ceea ce găsești.

Arhimede a sărit din cadă, a fugit afară din baie, și a ieșit pe stradă strigând, ”Evrika!” O mulțime l-a urmărit. Ei se gândeau, ”Am crezut mereu că acest om e nebun, acum el a devenit complet nebun; gol pușcă, se duce spre palat!”

El a ajuns la curte gol, strigând, ”Evrika, am găsit răspunsul!”

Regele a spus, ”Se pare că l-ai găsit, probabil. Dar unde îți sunt hainele?” În acel moment Arhimede a devenit conștient că era gol.

Regele a spus, ”Faptul că ai venit gol arată că trebuie să fi găsit răspunsul, pentru că atunci când cineva găsește ceva, este o mare bucurie. Cui îi mai pasă de haine? Cine-și mai aduce aminte de maniere? Nu trebuie să-mi spui nimic; doar faptul că ai venit așa aici mi-a oferit dovada că trebuie să-l fi găsit.”

Dar tu nu ai găsit creștinismul. Nu ai strigat niciodată, ”Evrika!” Tu nu ai găsit hinduismul; tu nu ai găsit nimic care te-ar fi putut face să ieși pe stradă gol, strigând. De aceea apare o astfel de întrebare.

Tu ai trăit din lucruri împrumutate. Poți să împrumuți lucruri, dar nu poți să împrumuți experiențe. Poți să împrumuți bani de la cineva, dar nu poți să împrumuți experiența sa de iubire. Nu poți să spui, ”Dă-mi, te rog, experiența ta de iubire pentru două zile, și o voi da înapoi cu dobândă.” Experiența de iubire nu este un bun.

Mă întrebi: ”Poți să fii totuși maestrul meu, dacă nu doresc să devin un sannyasin?” Trebuie că sunt multe înțelegeri greșite în mintea ta. Ca și cum e ceva pe care maestrul trebuie să-l facă! Deci dacă maestrul acceptă, asta e de ajuns, nu trebuie să fii un discipol, nu trebuie să fii un sannyasin, nu trebuie să faci nimic.

Și asta îți este dat tot de tradiția ta idioată: Isus este salvatorul, tot ce trebuie să faci este să-l accepți ca salvatorul tău, și asta e tot. Toată responsabilitatea este a sa. Din partea ta un singur lucru este necesar: să-l accepți ca salvatorul tău. Nimic altceva nu e nevoie, nici o transformare în tine. Realitatea este exact opusul: maestrul nu face nimic. În faptul că tu devii discipol stă tot misterul. În predarea egoului tău ajunge întreaga ta căutare la un punct autentic. În faptul că îți pui mintea deoparte.

Asta înseamnă sannyasul: un discipolat autentic. Înseamnă a-ți pune mintea deoparte. Ai trăit urmându-ți mintea ta până acum. Dacă asta te împlinește, atunci nu e nevoie ca cineva să devină sannyasin.

Dacă simți că ești fericit cu mintea ta, atunci ce să-ți mai bați capul cu un maestru? De ce să mai cari o povară inutilă? De ce să devii legat? Este sigur că așa cum e mintea ta acum, nu este altceva decât angoasă; este suferință, nefericire, disperare. Dar tu nu ești pregătit să devii un sannyasin. Asta înseamnă că nu ești pregătit să îți lași mintea deoparte.

Tradus la realitate, nu îți dorești să te schimbi nici măcar un pic – nici măcar hainele tale, ce să mai spunem de mintea ta? Nu ești pregătit nici măcar să porți o mala (un medalion, n.tr.) cu imaginea mea în jurul gâtului, cum îmi vei permite să intru în inima ta?

Vrei să fiu maestrul tău și te menții închis în toate modurile posibile. Spui, ”Vrei să vii în casa mea?” și îmi închizi ușile în nas. Pe de o parte mă inviți, pe de altă parte îți închizi ușile și ferestrele, ca să nu pot să intru sub nici o formă.

Relația dintre un maestru și un discipol este unul dintre cele mai mari mistere ale existenței.

Maestrul nu face nimic – ține minte asta mereu. El este doar o prezență. Tot ceea ce se face este făcut de discipol. Prezența maestrului este de ajutor, doar prezența. Este extraordinar de hrănitoare. Prezența sa îți oferă garanția că ceea ce i s-a întâmplat lui ți se poate întâmpla și ție; altfel, unde vei găsi dovada că astfel de lucruri se întâmplă? Singura funcție a maestrului este să-ți dea o dovadă tangibilă.

Nu poți să-l faci pe Isus maestrul tău, pentru că el e mort de două mii de ani. Relația dintre un maestru și un discipol este o relație vie.

Nu te căsătorești cu o femeie care a murit acum două mii de ani; altfel, cred că toți s-ar căsători cu Cleopatra, Amrapali. Cine s-ar mai sinchisi de femeile obișnuite, când poți să te căsătorești cu Cleopatra? Și Cleopatra nu poate să spună nu; ea e moartă demult. Dar tu faci același lucru când te raportezi la Isus, Buddha, Mahomed.

Nu înțelegi un lucru simplu, că a fi în legătură cu un maestru este o relație de iubire mai mare, cu mult mai mare; este o poveste de dragoste cu mult mai nebună. Nu se poate întâmpla între cineva care trăiește și cineva care e mort de mii de ani; distanța este prea mare. Dar oamenii preferă să-l facă pe Isus, pe Mahomed, pe Lao Tzu, pe Zarathustra, maestrul lor, pentru simplul motiv că maestrul nu este prezent, el nu poate spune nu. El nu-ți poate spune, ”Mai întâi trebuie să treci printr-o transformare.” Este o relație într-un singur sens; cealaltă parte e absentă.

Dar eu nu sunt absent, eu sunt prezent. Nu poți să-mi o întrebare atât de stupidă.

Dacă nu dorești să devii sannyasin – sunt nebun, ca să trebuiască să devin maestrul tău? De ce să trebuiască să devin un maestru pentru tine? Pentru ce? Nici măcar nu dorești să devii sannyasin. Nu vrei să dai nimic, și vrei să primești totul. Devenind maestrul tău eu voi prelua toată responsabilitatea. Și tu nici măcar nu îți dorești să fii un sannyasin – care nu înseamnă nimic. Cel puțin sannyasul meu este cel mai simplu care a existat vreodată pe pământ.

Ce se cere de la tine? Chiar și asta pare prea mult. Atunci nu-ți mai bate capul pur și simplu cu lucrurile mai importante din viață. Întoarce-te la iadul tău. Nu ești menit să ai ochi; poate că a rămâne orb este destinul tău. Rămâi orb.

A pune o asemenea întrebare implică faptul că un maestru trebuie să facă totul, singurul lucru necesar este să fii acceptat de el, atunci munca ta s-a terminat. Acum poți să continui să faci toate prostiile pe care le-ai făcut dintotdeauna. Poți să le faci acum chiar și mai mult, fără niciun fel de sentiment de vinovăție, fără nicio teamă privind consecințele, pentru că acum cineva ți-a luat responsabilitatea.

Omar Khayyam, unul dintre marii poeți ai Persiei, a spus, ”Nu mă opri din a mă bucura de femei și de vin. Nu mă opri – pentru că Dumnezeu este milostiv; dacă nu comit niciun păcat, atunci ce se va întâmpla cu iertarea lui Dumnezeu? Trebuie să comit păcate pentru a-l menține pe Dumnezeu calificat, plin de compasiune, milostiv. Nici un păcat nu este mai mare decât compasiunea lui Dumnezeu. Lăsați-mă să-l comit pe cel mai rău: el este acolo.”

Vezi logica omului? Este perfect limpede. Dacă însăși calitatea lui Dumnezeu este să ierte, atunci ce este teama de păcat? Și câte păcate poți să comiți? Compasiunea lui Dumnezeu este infinită. Toate păcatele tale la un loc tot vor fi finite, nu pot fi infinite. Dacă poți să comiți păcate infinite ai devenit aproape un Dumnezeu, pentru că poți să faci lucruri infinite. Atunci nu este nicio diferență între tine și Dumnezeu. Ai infinitatea în mâinile tale la fel de mult ca și Dumnezeu.

Afirmația lui Omar Khayyam este semnificativă pentru că asta fac toate religiile: ele pun responsabilitatea asupra cuiva, iar ele continuă să-și facă treaba lor, sperând, crezând, că totul va fi în regulă în cele din urmă. Ele au un mare salvator care îi va apăra în fața lui Dumnezeu.

Întrebarea ta pare doar să arunce responsabilitatea asupra mea. Iar eu sunt o persoană foarte iresponsabilă. Nu am trăit niciodată responsabil. Încă din copilărie toată lumea mi-a spus, ”Fii responsabil.” Dar eu am spus mereu, ”Eu mă bucur să fiu iresponsabil atât de mult încât nu văd rostul, de ce să fiu responsabil. Voi vă bucurați să fiți responsabili – fiți responsabili. Eu nu vă spun niciodată, `Fiți iresponsabili.’ De ce vă faceți griji pentru mine? Dacă iresponsabilitățile mele mă vor conduce în iad, sunt perfect dispus să merg acolo, pentru că oricum nu vreau să trăiesc cu sfinții voștri.

”Am trăit cu sfinții și am trăit cu păcătoșii, și am văzut că a fi cu păcătoșii este ceva mult mai colorat, mult mai plăcut, mult mai uman. Este un cântec în asta, un dans în asta; acolo e râs, e viață. A trăi alături de un sfânt înseamnă a trăi cu un mort, cu un cadavru.”

Ai fost vreodată într-o cameră, singur cu un cadavru? Poți să dormi? Poți să mănânci? Poți să bei? Poți să râzi? Cadavrul nu se va amesteca în niciun fel, dar doar prezența cadavrului în cameră este suficientă ca să te împiedice să trăiești. Vezi marile principii implicate aici? Cadavrul nu face nimic, și totuși tu nu poți să mănânci – îți va veni să verși. Nu poți să cânți. Cadavrul te împiedică, cadavrul nu va auzi ce cânți, dar numai ideea de a cânta când cadavrul este acolo…

Osho: From the False to the Truth, Ch 1  Q1

Copyright© OSHO International Foundation

Copyright, pentru prezenta versiune în limba română: Osho Joy Meditation Center

Traducere și adaptare din limba engleză: Marius Lazăr

Atenţie: dacă doriţi să republicaţi (parțial sau integral) acest articol, vă rugăm să adăugaţi la finalul articolului:

”Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/osho-despre-relatia-maestru-discipol-i/”

Citiți partea a II-a a articolului, aici, și partea a III- a articolului, aici.

Comenteaza cu profilul de Facebook :