Osho, despre sens, bucurie si absurditati…

PREAIUBITE MAESTRE,

TU EȘTI CEL MAI MĂREȚ. EȘTI PRECUM MUZICA LUI MOZART, VIVALDI SAU BACH ȘI MAI MULT DE ATÂT.

TU MĂ FACI SĂ RÂD, ȘI DE FIECARE DATĂ ATUNCI CÂND AM NEVOIE CEL MAI MULT.

NE SPUI CĂ TE-AI SIMȚIT RĂNIT DE ENTUZIASMUL CU CARE OAMENII AU RENUNȚAT LA MALA, ETC. ”RAJNEESH TIMES”[i] A NUMIT ASTA O DECLARAȚIE UIMITOARE. ASTA M-A FĂCUT SĂ RÂD CHIAR ȘI MAI MULT.

NU AM FOST CU UN MAESTRU ZEN – CEL PUȚIN NU ÎN ACEASTĂ VIAȚĂ. DAR RECUNOSC UNUL, ATUNCI CÂND ÎL VĂD, ȘI TU EȘTI ABSOLUT ÎN VÂRFUL LOR – LOVIND OAMENII ATUNCI CÂND AU NEVOIE DE ASTA, ȘI ÎN MANIERA CEA MAI POTRIVITĂ. DESIGUR, ÎMI AȘTEPT ȘI EU PARTEA MEA – E SORTIT SĂ SE ÎNTÂMPLE. ȘI ASTA MĂ FACE DEASEMENEA SĂ RÂD. ESTE ȘI BUCURIA O ABSURDITATE?

Tot ceea ce este frumos este absurd. Bucuria este una din acele experiențe care nu sunt utilitare. Iubirea, pacea, iluminarea – toate sunt absurde, absurde în sensul că nu este nici un sens dincolo de ele. Sensul lor este intrinsec.

Îmi aduc aminte de Picasso. El picta…de aproape două ore și un om stătea în spatele lui, observând; nu putea să-și dea seama ce reprezenta pictura, care era sensul ei. În cele din urmă, nu a putut rezista tentației de a-l întreba pe Picasso.

Picasso s-a uitat la el și a spus: ”Hai că-i bună! Chiar vroiam să te întreb eu, pentru că ai urmărit de două ore: poate că ai găsit sensul. Eu am fost atât de absorbit de pictat, atât de implicat în el – eu nu eram acolo, doar pictatul se întâmpla. În ce mă privește, doar să pictez a fost o experiență atât de plină de bucurie – acum nu mai este nevoie de nici o altă răsplată.”

Și a mai spus încă un lucru. ”Mă întrebi care este sensul acestei picturi, dar nu întrebi niciodată florile acestea care este sensul lor. Nu întrebi niciodată soarele, nu întrebi niciodată luna, nu întrebi niciodată întreg cerul plin de stele care este sensul lui. De ce chinui un biet pictor? Dacă întreaga existență poate rămâne fără a-ți explica care este sensul ei, nu poate și mica mea pictură să rămână fără sens? Un lucru pot să-l spun: este extraordinar de frumoasă.”

Omul a spus: ”Așa este, e atractivă, e frumoasă; dar un lucru fără sens este absurd.”

Picasso a spus: ”Exact. Nu este un bun. La piață, totul are un sens. Este un bun, are un scop utilitar anume. Dar viața nu înseamnă doar piața, și e bine că nu e așa. În viață sunt câteva lucruri care sunt complet lipsite de sens, și totuși absolut împlinitoare.

Pictura aceasta este absurdă. Este atât de absurdă încât nu pot să-mi imaginez cum o voi agăța în casă – care parte va fi sus, care va fi jos. Nu pot să-mi dau seama. Dacă poți să mă ajuți – pentru că tu ai observat timp de două ore…cum ar trebui s-o așez?”

Omul a spus: ”Ești nebun! Tu o pictezi și nu știi cum să o așezi?”

Picasso a spus: ”Eu sunt nebun, tu nu ești – de aceea te întreb.”

Sursa foto:http://www.sxc.hu/

Omul a încercat în toate modurile posibile – sunt doar patru posibilități de a o atârna. Era frumoasă în fiecare mod. Omul i-a spus lui Picasso: ”Tu și pictura ta o să mă înnebuniți! A fost o prostie din partea mea să stau aici și să pierd vremea. Și pictura e la fel de nebunească ca tine, pentru că poți să o agăți cum vrei și arată bine.”

Picasso a spus: ”Asta e frumusețea ei!”

Dar frumusețea este absurdă. Bucuria este absurdă. Râsul este absurd. Adună cât mai multe absurdități posibile în viața ta. Oamenii colecționează lucruri ciudate – timbre poștale…Colecționează absurdități; și cu cât ai mai multe absurdități, cu atât ești mai bogat. Lumea s-ar putea să creadă că ești puțin sărit de pe fix, dar asta e problema lor; tu te bucuri de asta.

În timpul studiilor mele postuniversitare, obișnuiam să merg pe o stradă micuță care se termina, doar după 3 km, în fața unei văi adânci; acela era capătul ei. Doar câțiva profesori care iubeau liniștea aveau casele pe acea stradă; nu exista trafic, pentru că pe acei 3 km, ce trafic putea exista?

Obișnuiam să mă duc acolo doar atunci când ploua – îmi plăcea să merg prin ploaie. Ultima casă de pe stradă aparținea șefului catedrei de fizică – unul dintre oamenii de știință cunoscuți. El fusese în America înainte să vin eu la universitate, predând fizica.

Familia sa, devenise ca o rutină – de fiecare dată când ploua, apăream eu ud leoarcă, fără umbrelă, fără vreo pelerină, bucurându-mă de dușul natural…Întreaga familie venea pe verandă – soția, copiii – și observau cu toții, gândindu-se că trebuie să fiu nebun.

Profesorul era la universitate.  Auzise unul din discursurile mele și era foarte interesat. Am devenit prieteni – el era un om bătrân – și într-o zi a spus: ”De ce nu vii la cină diseară? Din întâmplare, azi e zua mea.”

Am spus: ”O să vin, în mod sigur.”

El vorbise cu familia sa despre mine de multe ori, și familia era foarte entuziasmată: ”Cine este oaspetele?” Așteptau cu toții afară în grădină când am intrat, și au început toți să râdă, uitându-se la mine. Profesorul nu putea să înțeleagă care era problema, pentru că și eu am început să râd. Profesorul a spus: ”Nu înțeleg, dar se pare că tu înțelegi de ce râd, și ei te înțeleg pe tine. Și eu care credeam că eu te voi prezenta familiei mele!”

Am spus: ”Îți cunosc familia, ei mă cunosc pe mine. Suntem familiarizați unii cu ceilalți, deși nu ne-am vorbit niciodată. Eu vin aici de fiecare dată când plouă – strada asta e atât de tăcută. Casa ta este ultima casă înainte să se termine drumul, și familia ta dă buluc afară să mă vadă. Știu că ei cred că sunt nebun, dar ei nu știu că eu cred că ei sunt nebuni! – pentru că ce sens are să fugi iar și iar să vezi un nebun? Ei mă așteaptă. De fiecare dată când plouă, își întrerup orice altă muncă; ei mă așteaptă pur și simplu pe mine! Uneori trebuie să vin doar pentru ei. Poate că am altă treabă, dar mă gândesc la acești bieți semeni ai mei – că vor aștepta și vor fi frustrați în mod inutil pentru că nu vin. Ei cred că sunt nebun, eu cred că ei sunt nebuni.”

Profesorul a spus: ”Asta e ciudat! Nu mi-ai spus niciodată despre asta.”

Am spus: ”Nu ai fi înțeles relația care se dezvolta între mine și familia ta. Am devenit foarte apropiați, foarte inimi – fără a rosti un singur cuvânt.”

Profesorul mi-a spus: ”Data viitoare când plouă, o să vin cu tine, dacă este atât de încântător. Nu am făcut niciodată ceva de genul ăsta.”

Sursa foto: http://www.sxc.hu/

Data următoare mi s-a alăturat, și a fost cu adevărat extatic. Doar o ploaie obișnuită pe o stradă pustie – și am râs amândoi. A spus: ”Dar am pierdut întreaga viață! Și cum îmi voi convinge familia acum? – ei ne urmăresc acum pe amândoi.”

Și acum eram și eu familiarizat, așa că am intrat amândoi în casă. Soția a spus: ”Acesta e cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut la soțul meu, să facă un astfel de lucru.”

Dar soțul a spus: „Poți crede că sunt nebun, nu e nimic rău în asta. Dar măcar o dată, ar trebui să ni te alături. Acum mergem amândoi de fiecare dată  când vine ploaia; ar trebui, măcar o dată, să ni te alături.”

Ea a spus: ”Dar care este sensul?”

Profesorul a spus. „Aceasta e dificultatea. Nu este nici un sens în asta, dar este o mare bucurie.”

În lucrurile mici poți găsi bucurie. Dar dacă vei căuta sensul, atunci chiar și în cele mai mărețe experiențe nu vei găsi un sens. Sensul este o interpretare a minții. Și tot ceea ce este frumos, iubitor, extatic, este ceva ce ține de inimă.

Iar capul nu poate înțelege niciodată inima: nu este nici o linie de comunicare între cele două. Capul este cel care cere sensul. Inima este cea care cere experiențe de bucurie, experiențe extatice, dar nu se întreabă niciodată despre sensul lor.

Pune-ți capul deoparte și încearcă să privești viața din inimă. Vei găsi că este atât de măreață, atât de luminoasă, infinit de luminoasă, încât nu vei putea să-ți imaginezi cum ai ratat, cât de mult ai ratat. Și asta va explica de ce ești nefericit, de ce ești în anxietate, de ce ești mereu trist.

E ca și cum cineva ar încerca să asculte muzica prin intermediul ochilor – el nu va auzi nimic. Va spune: ”Vreau să văd muzica.” Dar nu poți vedea muzica, poți doar s-o asculți. Mai bine închizi ochii și îți deschizi urechile.

Sensurile sunt ale capului, și dacă vei continua să cauți cu capul, vei ajunge la aceleași concluzii ca Jean-Paul Sartre și alți filozofi existențialiști. Ei spun: ”Viața este fără sens. Singurul lucru care merită făcut este să te sinucizi, de ce să continui să trăiești o viață fără sens?”

Viața este cu siguranță fără sens, dar extraordinar de bucuroasă, de veselă…un dans, un cântec, o frumusețe. Dar va trebui să schimbi macazul de la cap la inimă.

Uită-te la copiii mici – cât de entuziaști sunt ei în lumea ta plictisită! Tu stai acolo complet plictisit, iar copilul tău este atât de entuziasmat. Și tu crezi că tu ai dreptate iar copilul este un nebun. El nu știe nimic despre viață, de aceea este atât de entuziasmat despre orice lucru absurd – fluturi, flori, pietre colorate, scoici, orice! Și tu nu poți vedea nici un sens în ele. Dar copilul are dreptate, tu greșești.

Criteriul este plictiseala: cine este plictisit? Oricine este plictisit, greșește. Oricine dansează, cântă, râde sănătos cu tot corpul, are dreptate! Dar trebuie să faci o schimbare. Nu este o schimbare foarte mare – inima și capul tău nu sunt foarte departe una de alta, poate doar câțiva centimetri. Iar inima este mai aproape de tine, mai aproape de ființa ta; capul este cel ma îndepărtat de ființa ta. Dar întreaga programare este făcută pentru a evita inima și a intra în ființă direct din cap. Asta fac școlile, colegiile, universitățile voastre.

Inima nu are nici o funcție în educația voastră – normal, viața voastră e o nefericire. O educație adevărată va fi în esență educația inimii. Te va face mai inocent, mai asemenea cu un copil, mai entuziast și extatic în ce privește lucrurile mici. Atunci fiecare moment devine luminos.

Și ce vei face cu sensul? Chiar dacă există sens în ceva, ce vei face cu sensul? Lucrul adevărat este experimentarea.

Așa că este perfect în regulă să accepți bucuria, râsul, fără nici un motiv – așa cum îți accepți sănătatea. Îți faci vreodată griji atunci când ești sănătos, întrebându-te: ”De ce sunt sănătos? Te duci la doctor, extrem de preocupat și îngrijorat, și spui: ’Doctore, de șapte zile sunt sănătos; ceva pare să fie în neregulă?” Nu, sănătatea este naturală; nu trebuie să fie diagnosticată, analizată, trebuie trăită.

Dar când ești bolnav, te duci la doctor. Vrei să știi cauza faptului, pentru că boala nu este naturală. Când cineva este trist, este bolnav; el are nevoie să afle de ce este bolnav, de ce este trist. Dar când cineva râde, dansează doar, este natural.  Într-o societate sănătoasă acest lucru ar trebui acceptat fără nici un fel de întrebări.

Dar pentru că întreaga societate este bolnavă, și brusc o persoană începe să râdă, natural că întreaga societate indică spre acea persoană, cum că o ia razna. Nu e nici un motiv pentru care râde. Nimeni nu a spus o glumă, nimeni nu a alunecat pe o coajă de banană. Fără nici un motiv, ea continuă să râdă. Dar dacă cineva este trist, nimeni nu spune: ”Fără nici un motiv, acest om este trist – asta nu poate fi acceptat.” Aceasta este o situație ciudată.

Trebuie s-o schimbăm complet. Trebuie să facem din râs, bucurie, dans, cântec, parte integrantă dintr-o ființă sănătoasă – o stare de bine care se revarsă. Și oricine este nefericit, trist, cu fața lungă, trebuie dus la psiholog, Ceva a mers prost cu acel om. El nu debordează de energie; energia sa s-a contractat.

Sursa: Osho, From bondage to freedom Ch.42, Q2 (De la constrângere la libertate),

Comenteaza cu profilul de Facebook :